Google

În căutarea timpului pierdut (XC)

Written on:ianuarie 25, 2020
Comments
Add One

În articolul dinainte aminteam două repere geografice: Oceanul de Lapte şi insula Krauncha, consemnate în poemele antice indiene Puranas. Oceanul de Lapte nu-i altul decât Oceanul Îngheţat acoperit de calota glaciară. În Oceanul Îngheţat se află, credeau grecii, Hiperborea, insula zeului Apolo. Krauncha este muntoasă, aşa zic Puranele, Herodot pe altă parte scrie că Hiperborea îi dominată de munţii Riphei. Din aceste similitudini ţarina Ecaterina a Rusiei trage concluzia că Hiperborea şi Krauncha sunt una şi aceaşi insulă. Prin urmare trimite pe amiralul Vasili Chichagov să găsească Hiperborea şi să aducă amrita, elixirul tinereţii veşnice despre care Puranele zic că l-au preparat asurii din Krauncha. Ordinul impărătesei nu era absurd! William Warren, autorul cărţii “Paradisul de la Polul Nord”, susţine că Hiperborea există în realitate şi asta o demonstrează legendele multor popoare. În jurnalul “Teroarea gheţii”, amiralul recunoaşte că nu a atins Hiperborea, dar ruşii o vor căuta cu încăpăţânare şi în sec. XX. În ciuda a ce spun Puranele, ausonii, strămoşii geţilor, n-au locuit în Hiperborea. Wyassa, autorul Puranelor, confundă ausonii cu pelasgii, care într-adevăr au venit pare-se din acel tărâm nordic. Tăbliţele de la Sinaia nu sunt scrise în geto-dacă, limba ariană, ci în grai nearian, probabil în limba pelasgilor. Ce scrie pe Tăbliţe regăsim ca fapte şi personaje în basmele românilor. Nu degeaba bunicii noştri credeau că întâmplările din basme sunt adevărate, petrecute demult, în locuri îndepărtate. Inscripţiile de pe discurile de oricalc găsite în sec. XVI pe Valea Muresului şi dispărute la Viena, par să fi fost scrise tot în graiul pelasg. Dealtfel oricalcul, metal alb şi uşor precum creta, dar dur precum cromul, nu s-a găsit vreodată pe pământul nostru. Platon scrie că oricalc exista în Atlantida. Exista poate şi în Hiperborea. E posibil ca oricalcul să nu fie metal pământean, ci să fi fost adus de extratereştrii care au avut contact cu atlanţii şi hiperboreenii. O statuie de oricalc care înfăţişa o femeie cu şase degete la mâini este găsită într-un bloc de cărbune. Avea deci milioane de ani vechime, deoarece pe atunci nu erau oameni pe Pământ. Găsitor a fost un miner din Valea Jiului, tatăl scriitorului Doru Davidovici. Scriitorul inserează povestea statuii în cartea “Lumi Galactice” şi a dedicat artefactului romanul “Zeiţa de oricalc”. Davidovici, pilot militar de aviaţie, este asasinat în 1989 printr-un accident intenţionat. După ce a murit, statuieta a dispărut din casă. La Vinca în Banatul de Vest s-au găsit statuiete vechi de zece milenii, ce redau imaginea unor oameni de rasă extraterestră. Pelasgii, ca toţi hiperboreenii, erau blonzi şi înalţi până la trei metri, spun scrierile poetului antic Pindar. Poetul grec este confirmat de un pescar norvegian din sec. XIX, Olaf Jansen, care scrie în cartea autobiografică “Zeul furtunii” că în Extremul Nord a intrat într-un tărâm subteran luxuriant, locuit de oameni blonzi, foarte înalţi. La Tărtăria în Hunedoara, la Gradeşniţa în regiunea românescă suddunareană Margina şi la Vinca s-au găsit tăbliţe din sec. VIII î.Hr. scrise într-o limbă asemănătoare cu pelasga. La un moment dat o parte din poporul care a scris tăbliţele de la Gradeşniţa s-a ascuns sub pământ, iar altă parte a emigrat şi prin asta a răspândit civilizaţia. Din scrierea Gradeşniţa-Tărtăria-Vinca, provin grafiile sumeriană, cretană şi egipteană. Ce i-a speriat aşa tare pe acei oameni de s-au ascuns sub pământ ori au apucat-o spre alte zări nu ştim! După plecarea lor, Margina a rămas pustie un mileniu, până să se aşeze alţi oameni. Să fi fost pământul otrăvit de o explozie nucleară pricinuită de extratereştri şi a trebuit un mileniu să se curăţe? Oamenii de la Gradeşniţa fugari sub pământ sunt probabil blajinii, asceţii blonzi şi înţelepţi despre care zice tradiţia noastră că trăiesc în subteran pe o insulă de pe Apa Sâmbetei. Sâmbăta este ziua închinată zeului Saturn, ori Saturn a fost uriaş şi rege pelasg. Cu el în frunte pelasgii au cucerit Italia. Crâmpeiele unei istorii par să se lege, pentru că, iată Saturn era soţul Persefonei, zeiţa morţii, regină a Lumii de Jos pe unde curge Apa Sâmbetei. E posibil ca Apa Sâmbetei care duce sufletele în Rai să aibă corespondent la suprafaţă râul Someş. Someş vine din getul samus-agitat, cuvânt înrudit cu sanscritul soma care denumeşte băutura zeilor dătătoare de viaţă, cu grecul soma-viaţă şi cu românescul suflet. Pe tăbliţele de la Tărtăria scrie despre perechea regală Ra şi Lu, Soarele şi Luna. În Egiptul antic zeului Soare i se zicea Ra. Termenul Ra va fi preluat de ausoni şi îl moştenim prin cuvintele rază, răzor, răzeş şi rigă (rege), cu înţeles de conducător, părinte al naţiunii. Înţelesul iniţial a rămas în subconştientul ţăranilor noştri. Când Regele Ferdinand I moare asasinat de ruşi, ţăranii ziceau că ţara a rămas orfană, când Regele Mihai a fost silit să abdice plângeau. Ferdinand Întemeitorul a lăsat România Mare, dar noi cei de azi ce facem cu moştenirea? La 1 Decembrie 1998 se împlineau 80 de ani de la Marea Unire. Voci duşmănoase cereau să nu se facă paradă militară că-i costisitoare! S-a făcut, dar pe traseul paradei de 1 Decembrie 1998 este găsită o bombă pusă într-o pubelă. A fost mâna vreunui grup paramilitar unguresc, urmaş a grupului paramilitar “Turul” din Ardealul interbelic. Cu toate acestea planul guvernului de regionalizare din 2012, stalinist şi absolut criticabil, voia să acorde personalitate juridică ţinutului secuiesc! În 2005 preşedintele României declara la radio Vocea Rusiei că România şi Republica Moldova nu trebuie să se unească. Aderarea Moldovei la UE ar fi suficientă în viziunea acestui trădător care călca în picioare idealul unităţii naţionale! Iată că pe nemţii din Tirolul de Sud, parte a Italiei din 1918, nu-i interesează UE. Ei vor să se unească cu landul autriac Tirol şi atât! Tot în 2005 acel preşedinte ignora memoriul românilor din Herţa care cereau unirea cu Patria Mamă. Acum fostul preşedinte zice că Basarabia să se unească cu România, dar altă gugumănie, fără Moldova Nistreană. Se înţelege de ce, o vor ruşii! Nu-l doare sufletul că toată Transnistria cu Moldova Nistreană cu tot este pământ românesc. Participanţii la un miting desfăşurat în octombrie 2016 la Bucureşti pentru unirea Basarabiei cu România au fost bătuţi de jandarmi, iar premierul de atunci ajuns la putere prin atentatul de la Colectiv declara cu nesimţire că “nu sunt resurse pentru unirea cu Republica Moldova”! Grecii numeau Dacia Ţara Uriaşilor pentru că o locuiseră pelasgii, iar tradiţia noastră vorbeşte de tunele şi palate subterane săpate de uriaşii aceia. În 1946 s-a găsit într-o mină de aur la Roşia Montană un sarcofag făcut din metal verzui. Pe placa sarcofagului era un text într-un alfabet necunoscut, iar în interior zăcea un schelet de trei metri. Era un pelasg. Proprietarul minei a anunţat autorităţile şi bineînţeles că au venit ruşii. Scheletul a fost dus la Moscova, apropo de interesul pentru Hiperborea. Sarcofagul avea 1.700 de tone greutate şi era turnat dintr-un aliaj cu 55% aur, 30% wolfran. Wolfran există în Munţii Retezat. Sarcofagul tăiat în bucăţi a fost dus la Reşiţa şi topit. Aurul şi wolfranul le-au luat ruşii. Inscripţia de pe sarcofag a fost fotografiată de un istoric local, dar pozele au dispărut! În 1945 se înfiinţase firma Sovromcuarţit cu capital sovietic, care, până să fie naţionalizată în 1956, a exploatat cuarţ şi uraniu în Apuseni. Pelasgii nu trebuie confundaţi cu alte neamuri de uriaşi. Pompiliu Miron citează în “Antologie de cultură bihoreană” legenda din Apuseni despre uriaşii sălbatici şi canibali, căpcăunii, veniţi din Panonia. Căpcăunii mâncau carne crudă şi nu se sfiau să vâneze oameni, mai ales copii. Ultimii căpcăuni, o femeie şi fiii ei, ar fi trăit într-o peşteră din Ţara Beiușului. Pelasgii nu sunt nici zmei, extratereştri ascunşi sub pământ şi care ieşeau la suprafaţă prin peştera Urşilor din satul bihorean Chişcău. Aristofan scria că pelasgii “au fost aduşi de berze”. Berzele erau de fapt aerostate! Contemporanii nu puteau pricepe ştiinţa pelasgilor. Şi apropo! În primul război mondial nave militare britanice au acostat la ţărmurile Noii Guinei şi ale arhipelagului Bismark. Pentru papuaşii băştinaşi a fost primul contact cu civilizaţia. Albii aveau arme teribile, le-au dat conserve să mănânce, le-au tratat bolile. Papuaşii au crezut că străinii sunt zei. Războiul s-a sfârşit, albii au plecat, dar de atunci papuaşii îi aşteaptă şi noapte de noapte aprind focul pe plajă ca să-i cheme. Au îmbrăţişat o nouă religie, numită cultul cargo de la cargourile care au adus albi. Despre cultul cargo scrie în cărţile sale exploratorul Francis Williams. Marian Rotaru

Leave a Comment