Google

În căutarea timpului pierdut (LXXXV)

Written on:decembrie 22, 2019
Comments
Add One

Lângă Bârlad, pe valea Tutovei, este un sat desprins din poveştile copilăriei, Ciocaniul. În sec. XVI era aşezare de răzeşi. În sec. XVII avea moşie la Ciocani familia Racoviţă, iar în sec. XIX familia Costachi, cea mai veche spiţă de boieri moldoveni, cum o consideră “Arhondologia” lui Constandin Sion. La conacul Racoviţă din Ciocani se naşte în 1673 Dimitrie Cantemir. Tatăl viitorului domn şi savant, Constantin Cantemir, avea pe atunci dregătorie la Bârlad ca ispravnic al ţinutului Tutova. În ciuda prezenţei boiereşti, ciocănarii au rămas răzeşi în sufletele lor. Erau oameni întreprinzători. Mama îşi aminteşte că în copilăria ei erau la Ciocani multe prăvălii, fiecare vindea câte ceva. Nici meseriaşii nu lipseau. Până încoace a fost un iaz căruia i se zicea La Rotărie, poate de la vreun atelier din vecinătate care lucra roţi de căruţă. Pentru mine bunicul din Ciocani, Vasile Ivas, întruchipa vrednicia ţărănească. Era un bun agricultor, dar îmi zicea: “Industria băiete, asta este baza”. Era crezul lui şi într-adevăr era bun tâmplar, a avut atelier de dogărie cu angajaţi, cazan de rachiu şi batoză. În 1950 a fost condamnat politic. Averea i-a fost confiscată. În satul vecin Movileni, care ţinea de comuna Ciocani, proprietarul Mihai Dimopol avusese vie, cramă şi cazan de rachiu, care bineînţeles i-au fost confiscate de comunişti. Cazanul lui Dimopol a ajuns la colhozul din sat, dar exploatat greşit s-a spart. La Movileni a fost dus cazanul bunicului. A funcţionat până la Revoluţie, pentru ca în primăvara lui 1990 să dispară fără urmă. În “Marele Dicţionar Geografic al României” din 1897 găsim că satul Ciocani cu 416 locuitori avea 8 prăvălii. Clienţii prăvăliilor erau sătenii, drumeţii şi mocanii din Carpaţi care coborau pe valea Tutovei cu turmele în transhumanţă. Iernau oile în bălţile din lunca Bârladului, iar primăvara se întorceau la munte. Satul Bădeana de lângă Bârlad se chema până nu demult Balta Oii. În faţa casei bunicilor din Ciocani era o grădină mare, iar în mijlocul grădinii o fântână. Bunicul moştenea gospodăria de la părinţii lui şi când era copil, la început de sec. XX, fântâna de care spuneam era la drum. Dincolo de fântână era o bătătură unde mocanii făceau popas să adape oile. În anii care au urmat turmele nu vor mai veni în transhumanţă, aşa că străbunica mea Ilinca a cumpărat de la primărie bătătura care nu mai folosea nimănui şi a făcut grădină. Când a cumpărat terenul era vaduvă, străbunicul Iordache Ivas căzuse la datorie în războiul de eliberare a Cadrilaterului din 1913. În vorbirea curentă se confundă mocanii cu ciobanii. Mocan şi cioban sunt cuvinte getice, dar termenul mocan este înrudit cu sanscritul mâk-om, pe când cioban cu sanscritul tapan-oier. Cioban denumeşte o ocupaţie, aceea de crescător de oi. Mocanii sunt ciobani prin vocaţie, dar înainte de toate sunt un grup etnic, urmaşi direcţi ai geţilor carpi care trăiau în Carpaţi. Sinonimia cioban-mocan este deci incorectă şi la fel de incorectă este folosirea termenului mârlan ca peiorativ. Mârlan este prescurtarea de la momârlan, ori momârlanii sunt băştinaşii Văii Jiului şi urmaşi direcţi ai dacilor. Ei spun străinilor care s-au stabilit în Vale, cum ar fi minerii bunăoară, barabe. Momârlanii păstrează multe din obiceiurile dacilor, inclusiv acela de a îngropa morţii în grădina de lângă casă şi spun că se trag din nişte oameni de piatră cărora le zic momâii. Oare oamenii de piatră ai momârlanilor au legătură cu moaii, oamenii de piatră din insula Paştelui? Tradiţia pascuană spune că moaii se însufleţeau ca să apere insula de invadatori. Tema statuii însufleţite apare şi la egiptenii antici. În mormintele egiptene sunt dăltuite inscripţii care avertizează pe intrus că soldaţii sculptaţi pe pereţii criptei îl vor ucide dacă va tulbura somnul mumiei. În Moldova spunem momâi la păpuşile cu formă omenească puse în vie ca să sperie păsările, dar cuvântul momâie este înrudit cu substantivul mumie originar din semitul mumya-bitum. Pentru mumificare egiptenii foloseau bitum. Indienii Winebago din statul Nebraska cred că în pietre sălăşuiesc spirite cu chip omenesc, oamenii de piatră, care pot trăi printre oamenii obişnuiti şi chiar se pot căsători. La Winebago, Omul de Marmură, Omul Verde, Omul de Cremene, Omul Albastru, spirite ale pietrelor, sunt eroi de legendă. Au înfruntat pe uriaşi ori pe o insulă din ocean au luptat cu nişte străini coborâţi din Cer. Legendele au un sâmbure de adevăr, oamenii de piatră au existat, dar cine au fost cu adevărat nu ştim. Oricum străbunii se temeau de ei şi căutau să-i îmbuneze. De aceea geţii sacrificau un sclav la temelia clădirilor. Ecoul acestui obicei îl regăsim în balada Meşterul Manole şi în faptul că până la începutul sec.XX în satele Moldovei de Jos când se ctitorea o biserică era sacrificat un berbec la temelie. Greşelile în vorbire de care spuneam apar tocmai pentru că înţelesul originar al cuvintelor s-a uitat. În Buzău este satul Pleşcoi, azi celebru pentru cârnaţi, dar pe vremea geţilor era celebru ca loc sacru. Pleşcoi vine din getul plestoi, ori la geţi plestoii erau o tagmă preoţească. În Ciocani nu au intrat în CAP 18 familii. Cum au reuşit? Ei ştiu! Iată cazul un gospodar din alt sat tutovean, Bălăbăneşti. Omul avea o cramă cu pereţi din piatră. Ca să nu-l găsească comisia de colectivizare a zidit o nişă în cramă şi a stat ascuns acolo un an, din 1960 până-n 1961. Nici fiica lui nu ştia unde-i. A ieşit la lumină după ce satul a fost declarat colectivizat şi comisia a plecat. Viaţa ţăranilor particulari nu a fost uşoară sub comunişti. La Ciocani nu li s-a dat voie să muncească pământul lor. Colhozul le dădea un lot egal cu proprietatea avută, dar acel lot era schimbat în fiecare an şi dat cât mai departe de sat, pe terenurile cele mai slabe. Un gospodar cere preşedintelui de CAP să-i dea terenul unde o vrea, dar să îl lase definitiv. Preşedintele s-a învoit şi i-a dat pământ pe coasta unei râpe. Omul a pus vie. În al patrulea an via intra pe rod, numai că în primăvară, CAP ia via gata taiată, legată şi săpată şi-i dă pământ în altă parte. Alt gospodar netrecut la CAP a pus cinci hectare harbuji. Plantele au crescut bine şi anunţau o recoltă bună. Într-o dimineaţă omul vine la harbuzărie, priponeşte caii să pască şi apoi dă să cosească nişte iarbă. La un moment dat bagă de seamă că pe măsură ce se ridica soarele, pepenii se păleau. Intră în lan şi se cruceşte. Pepenii păreau neatinşi, dar privind atent vede că toţi erau retezaţi cu sapa la rădăcină. A aflat cine a făcut isprava. Comuniştii din sat, noaptea la lumina felinarelor! În vatra satului, pe coasta unui deal, bunicul avea o vie nobilă scăpată de confiscare pentru că fusese a mamei lui. La un moment dat CAP a hotărât să facă un drum care să treacă prin via bunicului. Proiectul a fost aprobat de primăria Perieni, de care aparţinea pe atunci Ciocaniul. Drumul nu avea nicio raţiune economică ori socială, atâta doar, strica via. Într-o duminică dimineaţă mai mulţi comunişti din sat au spart gardul de la via bunicului, a chiaburului cum îi ziceau ei şi voiau mai departe să scoată butucii de pe traseul viitorului drum. Curajos bunicul i-a înfruntat, indivizii s-au oprit, aşa că via a scăpat neatinsă. Apoi bunicul a dat în judecată primăria şi construcţia drumului a fost sistată. În capătul viei, sus pe deal, bunicul avusese un teren pe care creştea iarbă şi pomi fructiferi. Pe terenul acela este un izvor pe care bunicul îl captase într-o fântână de care se foloseau vecinii şi ciobanii care păşteau oile pe deal. Terenul a fost luat cu japca de CAP, pomii au fost tăiaţi, fântâna s-a părăginit. Gospodarii săpau adesea fântânile la drum ca să fie de folos oricui. Nu cereau autorizaţie pentru construcţie. Fântâna era o binefacere pentru comunitate. Apa era mare lucru, de aici a rămas vorba că dacă îţi iese în cale cineva cu căldarea plină este semn de noroc, căldarea goală aduce ghinion. Înseamnă că izvorul a secat! Tot de la preţuirea adusă apei a rămas la Ciocani obiceiul ca dintre cei însetaţi, primul care bea apă să fie cel mai tânăr. Dacă nu se face aşa, fântâna seacă. Să ne reîntoarcem la fântâna de pe deal a bunicului. CAP nu a îngrijit-o şi era degradată. Prin 1978 bunicul a construit pe locul fântânii o casă de apă, a tras conductă până la drum în sat şi acolo a făcut o cişmea din zid ca să nu îngheţe iarna şi un uluc pentru adăpat vitele. Totul pe cheltuiala lui. Primăria Perieni l-a amendat cu 6.000 de lei, la vremea aceea însemna un salariu bun din industrie pe două luni, pentru că a construit fără autorizaţie! Nu conta că cişmeaua folosea obştii. Bunicul a plătit amenda. Marian Rotaru

Leave a Comment