Google

În căutarea timpului pierdut (LXXXIX)

Written on:ianuarie 18, 2020
Comments
Add One

Apropo de chestiunea moţului abordată mai înainte, Brein Foerster spune în cartea “Enigma craniilor alungite” că pe Pământ a trăit cândva de o rasă de oameni care aveau craniul alungit ca un turn. Scheletele lor s-au găsit în deşertul peruvian Paraca, în Egipt, în Ţara McRobertson din Antarctica şi în Tibet ori ADN-ul acestora nu se regăseşte la pământeni. La mâini au trei degete, de două ori mai lungi decât degetele noastre. Extratereştrii cu cranii lungi i-au impresionat pe pământeni şi aceştia au căutat să-i imite. Craniul alungit artificial devine semn de nobleţe. Capul era deformat în copilărie, ţinându-l strâns între două scânduri. Aşa făceau sarmaţii din Sciţia, vechii coreeni, hunii şi întâlnim azi obiceiul la tribul Magbetu din Congo şi la melanezienii din insula Malakula, arhipelagul Noile Hibride. În Malakula sunt statui de piatră străvechi care înfăţisează oameni cu capul ţuguiat. Despre acele misterioase statui scrie John Layard în cartea “Oamenii de piatră din Malakula”. Cu timpul copiii nu vor mai fi maltrataţi, iar craniul alungit a ajuns să fie simbolizat de moţ cum purtau geţii din Apuseni, prin coadă cum poartă călugării şi yoghinii ori prin coc la femei. Orijana, o femeie venită din Stele, s-a iubit cu un tapir şi a născut 50 de copii. Orijana avea capul alungit, aşa scrie pe Poarta Soarelui de la Tiahuanaco, cetatea veche de 30 de milenii de pe malul lacului Titicaca din Bolivia. Poate tapirul era membrul unui trib care venera acest animal ca totem ori poate textul de pe Poarta Soarelui relatează o manipulare genetică, o încrucişare om-animal. Din copiii Orijanei se trag membrii tribului uru care trăiesc pe plaurii de pe lacul Titicaca. Vecinii uroşilor, indienii Aymara de pe ţărmul lacului, zic că străbunii lor au venit din Stele şi într-adevăr poporul Aymara nu are ADN pământean, deci nu se înrudeşte genetic cu oamenii din lumea asta. Experimentul Orijana nu a fost izolat. Indienii Modoc din California povestesc că acum “multe mii de ierni” pe muntele Shasta s-a stârnit o furtună teribila. Marele Spirit o trimite pe fiica sa cu părul roşcat, deci era de rasă albă, să îmbuneze duhul furtunii. Numai că furtuna a aruncat-o departe şi fata rătăcită este găsită de nişte urşi grizli care mergeau pe două picioare. Erau un fel de oameni-urs. Tânăra s-a măritat cu un om-grizli, iar copiii lor sunt străbunii tribului Modoc. Oamenii urs erau tot rezultatul unei încrucişări genetice făcute de cineva, iar furtuna de care spun indienii era suflul unei nave cosmice. Altă ciudăţenie sunt urechile lungi, imortalizate de statuile din insula Paştelui. Scrierile chineze antice notează Insula Urechilor Lungi în Marea Chinei şi ţara Nieer cu locaţie neprecizată locuită de oameni cu urechi lungi. Urechile lungi erau o rasă pe care pământenii au vrut s-o imite. Dayacii din Borneo îşi întind până la umăr lobii urechilor cu inele de bronz. Pe străbunii lor i-au impresionat aşa tare străinii cu urechi lungi că au adoptat această modă deşi ca oameni care trăiesc în junglă nu-i avantajează. Desigur şi femeile tribului kayan din statul Shan, Burma, imită o rasă străină. Ele îşi lungesc gâtul de parcă-s girafe cu inele metalice, adăugate unul după altul, toată viaţa. Numai dorinţa de a imita nişte nepământeni explică de ce negrii Mursi din regatul indigen Turkana, Etiopia, îşi lungesc buza inferioară cu o placă. Chiar dacă scot placa, buza rămâne deformată şi-i greu de imaginat cum pot mânca. Oamenii vechi au cunoscut rase avansate, de sorginte cosmică ori pământene dar legate de lumile cereşti. Pe semenii civilizaţi îi credeau zei, ori zeii locuiesc într-un spaţiu al fericirii unde omul nu poate pătrunde decât cu sufletul după moarte. Unde locuiau semenii civilizaţi era pentru oamenii vechi Paradisul. Nu conta că locuiau la suprafaţa pământului ori adesea sub pământ. Romanii erau convinşi că sufletele sălăşuiesc în Câmpiile Eleusine, unde eroul mitic Enea, strămoşul lor, a ajuns printr-o peşteră a vulcanului Avernus din Campania. Ca ecou al credinţei romane, în mitologia noastră Apa Sâmbetei curge sub pământ şi ajunge în Rai. Este râul morţilor, de aici vorba: “s-a dus pe Apa Sâmbetei”. La hinduşi, Svetadvipa–Insula Albă este locul unde ajung sufletele curate. Albul semnifică puritatea şi înţelepciunea. De aceea sanscritul sveta-alb înseamnă în slavonă sfânt. Regăsim Insula Albă în multe alte mitologii. Romanii plasau pe un râu subteran insulele Albe locuite de înţelepţi. Mongolii zic că sub pustiul Gobi este o mare şi pe acea mare este Insula Albă sălăşuită de maeştri yoghini. Ruşii siberieni au legenda despre subpămănteana Ţară a Apelor Albe. Acolo s-au ascuns ca să scape de răutatea lumii nişte oameni evlavioşi. Maorii, băştinaşii Noii Zeelande, povestesc că eroul Ngatoroirangi a coborât sub pământ şi a ajuns la Insula Albă, unde vraci înţelepţi l-au iniţiat. Eroul a intrat în subteran printr-o grotă, lăngă lacul Taupo din Insula de Nord a Noii Zeelande. Puranele, poeme ale Indiei antice, localizează insula Sveta pe Oceanul de Lapte şi zic că pe acel ocean se mai află continetul muntos Krauncha locuit de asuri, dar şi de pitici răi şi războinici. Străbunii geţilor sunt ausonii, ori asurii sunt ausonii care au migrat în India. Din laptele oceanului asurii au obţinut după o mie de ani de strădanie elixirul nemuririi, amrita. Termenul amrita îl regăsim în latinul anima-suflet şi în românescul inimă. Amrita a fost preparată cu greu. Din apa Oceanului de Lapte s-a obţinut la început otrava kalakuta, pe care zeul Shiva era să o bea crezând că-i licoarea nemuririi. S-a oprit la timp, nu a înghiţi otrava, dar a rămas cu gâtul albastru. De aici se zice că un om supărat bea de “inimă albastră”! Istorisirea arată că Shiva nu era fiinţă divină, ci un om din altă lume într-adevăr, dar om. Puranele ne încredinţează că Oceanul de Lapte se află în geografia reală, în spaţiul euclidian, numit de filosofia hindusă loka, termen înrudit cu românescul loc. Tărâmul transcedental în care spaţiul şi timpul alcătuiesc o singură mărime fizică, consubstanţială veşniciei, este numit aloka-fără loc. Negrii australieni numesc tărâmul aloka, Ţara Visului, japonezii Koraisan, yoghinii Nirvana. Spiritele intrate în Nirvana se cufundă în spiritul universal Atman, în Dumnezeu. Nirvana nu-i străină nici creştinilor. Sf. Antonie a dispărut pur şi simplu, trupul său nu a fost găsit. Sf. Ioan Casian (sec.V) citează în cartea “Despre aşezămintele mănăstireşti”, un călugăr egiptean care prin revelaţie a aflat că Sf. Antonie plecat cu trupul din lumea noastră, s-a cufundat în Dumnezeu, deci a intrat în Nirvana. În basmul românesc “Tinereţe fără bătrâneţe”, Făt Frumos intră în spaţiul atemporal al nemuririi şi tinereţii veşnice, locuit de zâne. Eroul îşi aminteşte de casă când din greşeală păşeşte în Valea Plâgerii. Îl apucă dorul, se întoarce acasă, dar ai lui erau morţi demult, lumea pe care o ştia pierise. În mitologia greacă râul uitării, Lethe, mărgineşte regatul subteran al zeului Hades, unde merg sufletele după moarte. Cine bea din apa lui Lethe uită viaţa pământeană şi dorul nu-l mai chinuie. Printr-un loc din Munţii Arree, eroul Oisin din folclorul bretonilor intră în Ţara Zânelor-Feariland, tărâmul tinereţii veşnice. Acel loc era poarta spre alt univers. După o săptămână petrecută cu zânele, Oisin se întoarce acasă, dar în Bretania trecuseră deja trei secole. Fearilandul mitic are ca tiz oraşul Feariland, capitala ţinutului peninsular Avalon din insula canadiană Terra Nova. În Fearilandul american lordul Cecil Baltimore a adus colonişti irlandezi. Coloniştii au făurit în timp un grai propriu, diferit de irlandeza europeană, dar au păstrat credinţa în zâne şi spiriduşi. Numele Avalon dat coloniei evocă o insulă din mitologia irlandeză. Pe insula Avalon a fost făurită celebra sabie Excalibur a regelui Arthur, scrie George de Monmouth în “Istoria regilor britanici”. În insula Avalon, plină cu păduri de meri, stăpânea zeiţa Morgana. La ea a venit Arthur ca să-i vindece rana căpătată în ultima sa bătălie. Zeiţa l-a vindecat, iar regele locuieşte şi azi pe insulă, se zice. Charles Baltimore, fiul lui Cecil, înfiinţează colonia engleză Maryland, viitor stat american şi oraşul Baltimore. Urmaşul lui, poetul Frederick Baltimore, a fost primul american care a vizitat Bârladul. Descrie târgul în cartea “Călătorie în Orient.1763-1764”. Marylandul are un comitat care poartă numele lui Frederick, iar statul are şi azi ca stemă blazonul familiei Baltimore, lorzii guvernatori din vremea stăpânirii britanice. Insula Terra Nova şi teritoriul continental Labrador au fost colonie britanică până în 1949, când s-au unit cu Uniunea Canadiană. Totuşi drapelul britanic va fi oficial în Terra Nova-Labrador până în 1980. Marian Rotaru

Leave a Comment