Google

În căutarea timpului pierdut (LXXXIII)

Written on:decembrie 8, 2019
Comments
Add One

Basca inventată de basci are moţ. Moţul ca aranjament capilar era răspândit în vremurile vechi. Japonezii purtau moţ, iar chinezii coadă. Pe locul moţului este chacra sahasrara, locul conştiinţei supreme, spun yoghinii. A existat un trib al geţilor moţaţi, scrie Herodot. Urmaşii lor sunt moţii. Ţara Moţilor a rămas până în zilele noastre o vatră getică. Cineva îmi povestea că în Ţara Moţilor limba geţilor mai este ştiută şi vorbită în taină şi că la pensiunea unui amic din Munţii Apuseni a mâncat cârnaţi preparaţi după o reţetă din vremea dacilor. Geţii moţaţi au ajuns în Mesopotamia. Acolo s-au aşezat într-un ţinut pe care scrierile sumeriene îl numesc Martu sau Amuru. Un oraş Martu există azi în regiunea Gad din Cisiordania. Cât priveşte toponimul Amuru, acesta pare să evoce pe arimi, geţii din Ţara Arimilor, ţinut de pe Valea Mureşului. Arim vine de la numele arienilor, strămoşii noştri îndepărtaţi şi este înrudit cu toponimele Iran şi Armenia, cu etnonimul aromânilor, care-şi zic armâni, cu numele feminin Arina, dar şi cu Armindeni-Ziua lui Armin, sărbătorită la 1 mai. Armin este eroul primordial al arienilor. Amuru este regăsit în hidronimul fluviului siberian Amur şi nu întâmplător. În regiunea rusească Primoria, pe valea Amurului, trăiesc ainii, popor originar din valea Siretului. O localitate din insula japoneză Honshu se cheamă Arima şi era loc de cult al ainilor. Într-un articol din septembrie 2000 apărut în “New York Times”, scrie că în statul american Oregon a fost găsit un craniu vechi de nouă milenii care a aparţinut unui ainu. Altfel spus, ainii de pe meleagurile noastre au ajuns în America precolumbiană. Moţii erau prin excelenţă lemnari. Până prin anii 1950 confecţionau butoaie, puţini şi ciubere şi umblau cu căruţele prin ţară să le vândă pe cereale. Unii moţi au rămas în Bucureşti. Spune Victor Tufescu în cartea “Oameni din Carpaţi” că în Bucureştiul interbelic moţii erau geamgii renumiţi şi chiar aveau un fel de monopol asupra atelierelor de sticlărie. Pe atunci în Bucureşti nu numai moţii, dar şi oltenii aveau specializarea lor. Erau zarzavagii, vindeau prin pieţele Capitalei legume şi zarzavaturi şi mai erau ştiuţi pentru laptele bătut pe care-l preparau şi-l vindeau pe stradă direct din putină. Laptele îl cumpărau de la ciobanii aromâni aşezaţi la marginea Capitalei, iar legumele şi zarzavaturile de la bulgarii care-şi făcuseră grădini în lunca Dunării pe pământ arendat de la statul român. În Bucureşti muscalii erau birjari, grecii aveau magazine cu produse coloniale, turcii cafenele şi cofetării. Evreii galiţieni aveau magazine pe strada Lipscani. Ei veneau din Liov, sau Lipska cum i se spunea înainte, oraş comercial din regiunea poloneză Galiţia. Fierarii bulgari din oraşul Garbovo deschiseseră ateliere şi magazine de feronerie pe strada Gabroveni, dar mulţi conaţionali ai lor lucrau prin Bucureşti ca salahori pe şantiere, deşi în această muncă erau concuraţi de lipovenii din Delta Dunării. În vremurile mai din urmă  se zicea lipovenilor “excavatoare cu barbă”, datorită podoabei faciale care-i caracterizează. Legat de moţi, viteji ca geţii, iată o întâmplare petrecută în 1979. La vremea aceea erau în Timişoara mulţi studenţi arabi. Îşi făceau de cap. Pe timişoreni îi terorizau, dar miliţia nu intervenea. Tacit derbedeii arabi erau protejaţi de autorităţi, liderii din ţările lor fiind prieteni cu Ceauşescu. Lumea  nu-i mai suporta, situaţia devenea tensionată, aşa că miliţia trebuia să găsească o cale de a-i cuminţi. A găsit-o. Moţii! Mulţi salahori de pe şantierele Timişoarei erau moţi, toţi bărbaţi zdraveni. Locuiau în cămine muncitoreşti, rupţi de familiile şi de satele lor. Băutura era unica “distracţie”. Miliţia a îmbarcat moţii în autobuze. I-a dus în complexul studenţesc şi i-a asmuţit pe arabi. Fără să pună întrebări moţii au năvălit în căminele arabilor şi a început să-i bată de la un capăt. Camerele au fost devastate, arabii zburau afară pe geam. Miliţia s-a făcut într-un târziu că intervine ca să-i apere pe cetăţenii străini, dar care deja erau schilodiţi. Moţii n-au fost uitaţi. Prin 1981 auzeam la Iaşi colegi arabi povestind cu groază despre “tribul cu pălăriuţe” din vestul României. Arabii au meritat lecţia! Erau obraznici. Când am început eu studenţia, la capătul complexului Tudor Vladimirescu din Iaşi era Liceul Pedagogic cu căminele de elevi.  Unele eleve cădeau în mreaja arabilor. Într-o seară doi arabi au ademenit o fată de 14 ani şi au dus-o în camera lor la cămin. Fata nu a rezistat chinurilor şi a murit. Aşa goală cum era, arabii o învelesc cu un cearceaf şi o aruncă pe geam de la etajul doi. Afară se înnoptase, nu a văzut nimeni. Dimineaţa omul de serviciu care mătura în jurul căminului găseşte cadavrul şi anunţă miliţia. Criminalii sunt găsiţi imediat, dar nu au fost pedepsiţi. Au plătit fiecare o cauţiune de 9000 de dolari şi dosarul s-a închis. Eleva era orfană, nimeni nu s-a interesat de ea, aşa că statul comunist a preferat să încaseze valuta. La vremea aceea Codul de Procedură Penală nu prevedea cauţiunea, deci măsura a fost nu numai imorală, ci şi ilegală. M-am întrebat cum au stabilit autorităţile o valoare atât de exactă, 9000 de dolari. Răspunsul este simplu şi dezvăluie monstruozitatea unui regim pentru care doar banii contau. Procurorii au cerut fără doar şi poate 10000 de dolari, dar arabii s-au târguit şi au scăpat cu 9000. După întâmplare Liceul Pedagogic a fost mutat.Eleva avea existenţa asigurată. Ce a determinat-o să se ducă la arabi? Mirajul câtorva lucruri atrăgătoare pe care le căpăta: blugi, cosmetice, scumpe şi pentru omul de rând, de negăsit în comerţul nostru.  Acum vreo 15 ani un magazin din cartierul bârlădean Munteni adusese din Turcia chiloţi tanga de damă pe care era imprimat chipul lui Iisus. Dacă într-o ţară creştină s-ar fi fabricat chiloţi de damă cu chipul lui Mahomed imprimat, islamiştii o devastau cu atentatele. Musulmanii nu glumesc cu credinţa lor. Eram student la Iaşi la începutul anilor 1980. Într-un amfiteatru din zona Tudor Vladimirescu nişte arabi musulmani din Liban ţineau o adunare. Au venit peste ei libanezi creştini care au luat în derâdere memoria lui Mahomed. Mulsumanii înnebuniţi sar la bătaie. S-a iscat o luptă căreia doar tunurile cu spumă ale trupelor de asalt i-a pus capăt. Patroana magazinului de care spuneam a fost doar admonestată de o clientă. De ochii lumii a retras chiloţii, dar cine ştie, i-a vândut apoi pe ascuns. Mulţi sunt fără Dumnezeu! Tot atunci văd în vitrina unui magazin bârlădean din cartierul Gară un tricou pe care era imprimat chipul lui Iisus, iar deasupra un text în spaniolă care insulta pe Sf. Maria prin cuvinte pe care nu pot să le redau! Revoltat  intru în magazin. La tejghea era o tânără frumuşică şi elegantă. “Vreau să vorbesc cu patronul magazinului”, spun. “Eu sunt” răspunde tânăra. “Doamnă eu ies afară, dar până ajung pe trotuar luaţi tricoul care insultă pe Mântuitor şi pe Maica Domnului. Altminteri vă sparg geamul”. Femeia a făcut ochii mari. Nu am ajung la uşă că a luat mizeria din vitrină. Înavuţirea fără scrupule este unul dintre “cadourile” făcute de globalizare încă din ultimii ani ai comunismului. În noiembrie 1988 s-a întâmplat ceva nemaivăzut la noi. Prin Vrancea pasagerii unui tren personal de noapte sunt prădaţi de o ceată de 70 de ţigani. După ce au tâlhărit, ţiganii trag semnalul de alarmă şi fug pe câmp. Ţiganii nu scoseseră bilet, aşa li se permite să circule şi azi în trenuri şi autobuze! De ce? Urmând tradiţia miliţienilor, nici poliţiştii nu scot bilet pe autobuz! La fel ca România, Israelul are un singur vecin prieten, Marea. Numai că în Israel borfaşii nu sunt toleraţi şi viziunea socială este alta. “Societatea de consum produce omul de unică folosinţă.”, scria epigramistul Octav Bibere. Consumatorismul este o societate a risipei, ori iată că în Israel se preferă reparatul şi nu aruncatul, economia şi nu risipa. În Israel statul acordă scutiri de impozit atelierelor de reparaţie. Statul Israel a înfiinţat o reţea de magazine alimentare. Serviciul comercial este mai slab decât la particulari, dar preţurile sunt mai mici. Magazinele alimentare de stat aduc bani la buget şi descurajează specula. Produsele alimentare din Israel sunt deosebite! Am văzut vinete cât degetul mic anume pentru ghiveci, castraveţi la fel de mici pentru pus la oţet în borcan şi am gustat excelentul vin de smochine preparat la mănăstirea catolică Sf. Tereza de pe muntele Carmel. Pe altă parte un prieten din Israel povestea de o rudă care a avut ideea să amestece în anume proporţii flori uscate de la varii specii de citrice şi a obţinut un nou sortiment de ceai. Statul l-a ajutat să fabrice ceaiul. Afacerea a fost de succes.  Marian Rotaru

Leave a Comment