Google

În căutarea timpului pierdut (LXXX)

Written on:noiembrie 19, 2019
Comments
Add One

Telegonus, fiul vrăjitoarei Circe, vine în insula Itaca ca să-l întâlnească pe regele Ulise, care, ne amintim din articolul anterior, îi era tată  Pe Ulise nu l-a găsit, plecase în a doua Odisee, călătorie despre care nu ştim mare lucru. Ştim însă că atunci când s-a întors acasă, Penelopa, soţia lui, era în braţele lui Telegonus. Cei doi amanţi au scăpat cu fuga, iar Ulise se va recăsători cu fiica regelui trac Troas. Fuga din Itaca nu a fost de rău augur pentru Telegonus. Ajunge nu se ştie cum, cel dintâi rege al Egiptului,  relatează Pseudo-Apolodor, un autor din sec.III. Benoit de Sainte-Maure scrie în “Romanul Troiei”, lucrare din  XII, că Telegonus revine în Itaca şi-l ucide pe Ulise într-un mod cumplit, l-a retezat cu ferăstrăul. În “Căderea Constantinopolului”, romanul lui Vintilă Corbu, găsim scena unei asemenea execuţii barbare. Penelopa şi Telegonus au avut un fiu, pe Italus. Epopea Telegonida scrisă în sec. VI de Eugamon din Cyrene spune că Italus urmat de mai mulţi compatrioţi din Itaca, trece marea Ionică şi se aşează în Calabria de azi. Coloniştii au plantat vii şi de aceea ţinutul unde s-au aşezat s-a numit Oenotria-Ţara Viilor. Oenotrienii vor fi prima stirpe civilizată din Italia, ţară care a luat numele de la Italus. În Egipt Telegonus a avut soţie o grecoaică. Era din Argolida, una din ţările care alcătuiesc Poloponezul şi era o naiadă, adică o zână a apei. O chema Io şi era fiica zeului Inachus, cel dintâi rege al Argolidei. Io, deloc fidelă lui Telegonus, are o relaţie cu Zeus. Rodul iubirii a fost un băiat, Apaphus, pe care Io îl va naşte în peştera Boosaule din insula Eubeea. În peştera aceea, scrie Strabon în “Geographia”, cureţii o ascunseseră pe Io ca să o scape de mânia geloasei Hera, soţia lui Zeus. Cureţii se închinau lui Geea-Mama Pământ. Ei au fost cei mai îndepărtaţi strămoşi ai căluşarilor din Oltenia. Apaphus este acceptat de Telegonus ca fiu, îi urmează la tron şi se căsătoreşte cu naiada Memphis, fiica zeului Nil. Diodor, istoric din sec. I î.Hr, relatează altceva. Spune că tatăl lui Memphis a fost Uchoreus, primul rege-om al Egiptului. Aparent Diodor şi Pseudo-Apolodor se contrazic. Deci cine a fost primul rege al Egiptului, Telegonus sau Uchoreus? Vom vedea imediat că cei doi autori se completează reciproc, nici vorbă de contrazicere! Lui Telegonus i-a fost mai uşor să pună stăpânire pe un teritoriu de la ţărmul Mediteranei, decât să coboare în interiorul continentului. Prin urmare Telegonus a fost primul rege al Egiptului de Jos. Zeul Nil a fost regele divin al Egiptului de Sus. Egiptenii l-au numit pe zeul lor primordial Nil, pentru că fluviul Nil îi hrănea, pentru ei fluviul era însăşi viata! “Egiptul este un dar al Nilului”, scria Herodot. Nu numai zeii, dar adesea şi ţările au primit nume de la apele care le udă. Exemple sunt Iordania, Senegal, Gambia, Congo, Transvaal, Renania, Amazonia, Transnistria, Transoxiana, Oltenia, Ţara Oltului, Ţara Bârladului, Crişana, ori Moldova istorică redusă la valea râului omonim. Uchoreus a fost fiul zeului Nil, fratele naiadei Memphis şi primul rege om al Egiptului de Sus. Probabil a avut o fiică pe care a numit-o Memphis după mătuşa ei şi care s-a măritat cu Apaphus. Cele două părţi ale Egiptului: de Jos care cuprinde delta şi valea inferioară a Nilului şi de Sus, întinsă pe valea superioară a fluviului până la graniţa cu Nubia, abia au împreună suprafaţa Olteniei. Capitala Egiptului de Jos a fost oraşul Memphis, aşa l-a numit faraonul Apaphus după soţia sa, dar iniţial s-a chemat Hat-ka-Ptah, adică Sufletul lui Ptah. La egipteni Ptah era zeul creaţiei. Grecii au stâlcit sintagma Hat-ka-Ptah în aşa hal că a ieşit numele Egyptos-Egipt, dat de ei nu numai capitalei, ci şi întregii ţări. Egiptenii numeau ţara Kemet- Pământ Negru. De la kemet vine cuvântul chimie. Arabii numesc Egiptul Misr, după Mizraim, fiul lui Ham şi nepotul lui Noe. Ham este strămoşul popoarelor hamite din care fac parte vechii egipteni, copţii, berberii, tuaregii etc. Urmaşii vechilor egipteni sunt copţii. Copţii au propria limbă, sunt creştini şi reprezintă 8% din populaţia Egiptului de azi. Majoritatea sunt arabii musulmani. Eiptenii ziceau lui Apaphus, Apis şi l-au divinizat metamorfozat în bou, boul sfânt Apis. Boul era probabil totemul clanului regal a lui Apaphus. Printr-o ciudată coincidenţă, capul de bour apare pe stema Moldovei. Totemurile care înfăţişau animalul venerat de clan, devin mai târziu blazoane nobiliare. Bunăoară blazonul boierilor bârlădeni Palade era un cerb. Apaphus şi Memphis au avut fiică pe Libia. Prinţesa a dat numele unei ţări mai degrabă mitice, localizată vag de cei vechi în nordul Africii şi care nu are nicio legatură cu statul contemporan. Toponimul legendar a redevenit actual în 1912, când italienii au impus protectoratul asupra emiratelor Cerinaica, Tripolitania, Fezan şi Ghadames, până atunci supuse Imperiului Otoman şi le unesc într-un guvernământ general numit Libia. Prinţesa Libia va fi iubită de Poseidon, zeul mării şi totodată rege al Atlantidei, cum arată Aurel Dâmboiu în cartea “Pe urmele atlanţilor”. Prin urmare mariajul Libiei cu Poseidon este startul civilizaţiei egiptene care, zic unii, îşi trage seva din cultura atlanţilor. Libia şi Poseidon au avut fii pe Agenor, Lelex şi Belos. Agenor, regele cetăţii feniciene Tir s-a căsătorit cu Telephassa, fiica naiadei Nubes. De la Nubes vine numele Nubiei, ţară vecină cu Egiptul. Telephasa şi Agenor au avut o fată, Europa-”naşa” continentului nostru şi trei băieţi: Clix, Thasos şi Cadmus. Clix este descălecătorul Ciliciei, una din ţările Asiei Mici. Thasos a dat numele unei insule din Marea Traciei. Insula Thasos este azi vizitată de turişti, dar bogăţiile ei sunt marmura, aurul, vinul, nucile, măslinele şi uleiul de măsline, caprele şi brânza de capră, darurile mării: peşte şi caracatiţe. Cadmus, al doilea fiu al Libiei, a urcat pe tronul Tirului, dar ce-i mai notabil, a inventat alfabetului fenician, strămoşul scrierii moderne. Lelex a întemeiat în Peloponez regatul Laconia a cărui capitală era cetatea Sparta. Viaţa spartanilor era sobră, luau masa în comun şi mâncau doar lipii,ulei şi oţet. Viaţa aspră  o numim şi azi “ spartană”. În Sparta se vorbea puţin şi concis,  de aici sintagma “vorbire laconică”. La graniţa dintre Laconia şi Ahaia este muntele Taygetus. În prăpăstia acelui munte spartanii aruncau copii cu defecte fizice. La fel, romanii aruncau bolnavii psihici de pe Stânca Tarpeiană aflată pe Dealul Capitoliului. Numele stâncii vine de la Tarpeia, fiica generalului Tarpeius. Tarpeia a fost prima aruncată de pe stâncă, ca pedeapsă că a dat informaţii militare sabinilor, duşmanii Romei. Asasinarea bolnavilor în Sparta şi Roma antică prefigurează teoria nazistă a purităţii rasiale. Lelex este părintele lelegilor, popor străvechi, băştinaş al Greciei. Lelegii au vieţuit până aproape de zilele noastre în ţinuturile Locria, Mesenia, Argos din Peloponez şi în regiunile Caria şi Licia din Asia Mică. Belos, fratele lui Agenor şi Lelex, urmează lui Apaphus la tronul Egiptului de Jos. El va cuceri Arabia până la graniţa Mesopotamiei. Aşa vor lua contact egiptenii cu mai vechea cultură mesopotamiană. Din Babilon regele Belos aduce astrologi şi magi care vor iniţia în tainele ştiinţelor oculte preoţii Egiptului, scrie Diodor în “Bibliotheca”. Ecoul magiei babiloniene a ajuns până la vrăjitorii din satele noastre. Închegatul apei din căldare prin rostirea unui descântec, nu-i poveste. Biblia repudiază magia şi o auzeam în copilărie pe bunica mea din Ciocani cum spunea despre o femeie că este rea, că face farmece, că încheagă apa. A trăit în satul tecucean Tălpigi un bătrân meşter în arta ghicitului şi în farmece. Printre altele închega apa. Tot ce ştia învăţase dintr-o carte veche pe care o avea de la soţie, scrisă într-un alfabet pe care numai ei îl puteau citi. Cartea a fost confiscată de miliţie. Puterea de clarvăzător a tălpigeanului au fost confirmată de două persoane pe care le cunosc. Sf. Francisc de Asissi levita şi se deplasa plutind prin aer. Dar nu numai sfântul a fost în stare să zboare! Iată o întâmplare din satul tutovean Iugani. O redau cum mi-a fost povestită. Nişte oameni erau la seceratul grâului. Începeau treaba în zori, pe rouă, când paiele sunt moi şi boabele nu se scutură. Ca să nu piardă timpul dormeau noaptea pe câmp într-o colibă. Într-o noapte văd o femeie din satul lor, ştiută ca vrăjitoare, cum zbura pe o mătură deasupra dealului. Vrăjitorii arabi zburau pe un covor. Femeia din Iugani zbura, dar nu datorită harului dat de Dumnezeu sfinţilor, ci prin magie. Descântecele rostite de doftoroaiele de la ţară se regăsesc aidoma în literatura indiană de acum patru milenii. Comentariile privind vechimea tradiţiilor noatre sunt de de prisos! Marian Rotaru

Leave a Comment