Google

În căutarea timpului pierdut (LXXVI )

Written on:octombrie 19, 2019
Comments
Add One

Avem multe nume getice. În graiul get, germa înseamnă cald. Substantivul germa este înrudit cu sanscritul garmut-încolţire, cu latinul germinis-germinare şi cu grecul gyne-femeie. Din gyne vine numele feminin Gina, iar din getul germa, numele masculin Gherman. Tradus ad litteram Gherman înseamnă Om Cald, dar corect se traduce prin Om Inimos. Un sat numit Ghermăneşti întâlnim în ţinutul Fălciului. Toponimul nu-i întâmplător. Geţii probabil ştiau că în subsolul zonei este apă termală. În 1936 este redescoperită şi în acel an statul pune la Ghermăneşti bazele unei staţiuni balneare, avantajată de vecinătatea spitalului ctitorit în 1912 de regele Carol I. Dealtfel alături de spitalele din Tutova, Murgeni, Puieşti etc. spitalul Ghermăneşti făcea parte din “reţeaua Carol” a spitalelor rurale, înfiinţată la iniţiativa şi cu sprijinul regelui. Un sat Ghermăneşti există şi în judeţul Ilfov, la nord de Bucureşti, ori iată că şi în aceste locuri s-a găsit apă termală. Un alt Ghermăneşti are comuna tutoveană Banca. Dacă s-ar face foraje probabil şi aici s-ar da peste vreun izvor termal. Din arianul dlonghos-îndepărtat provin latinul longus-lung, getul lug-vale, termenii albanezi lug-jgheab şi lugine-vale. Pentru jgheaburi şi văi lungimea este o caracteristică importantă, ori satul tutovean Lungeşti chiar este aşezat pe o vale lungă. De aceea numele Lungeştiului are rădăcina atât în latinul longus, cât şi în getul lug, termeni care s-au suprapus în vorbirea comună. Beldimanii sunt o familie de boieri bârlădeni atestată din 1412. Unii spun că Beldimanii au nume unguresc şi ar fi rudele conţilor unguri Beldi, până la 1921 latifundiari în Ţara lui Gerus, ţinut din judeţul Turda. În graiul moldovenesc la buruienile înalte se zice beldie. Beldie este desigur termen get înrudit cu vechiul german brigit-înalt. Din brigit provine femininul Brigitte. Arianul man-bărbat, om este înrudit cu sanscritul mâk care înseamnă faţă şi totodată persoană. Omonimia apare şi în română. Astfel în sintagma “feţe boiereşti”, prin “feţe” înţelegem persoane. În engleză man înseamnă bărbat şi totodată om, la fel în franceză homme înseamnă om şi bărbat. La noi confuzia celor doi termeni apare în vorbirea de la ţară. Femeia zice omul meu, adică bărbatul meu. Deci numele Beldiman înseamnă Om Înalt şi este get la origine. Ţara lui Gerus este obârşia scriitorului Teodor Murăşanu şi tot Ţara lui Gerus este patria adoptivă a scriitorului englez John Paget şi a lui Ionel Floaşiu, mare animator al vieţii culturale. Paget a scris o Istorie Naturală a Europei după modelul lui Pliniu şi volumul “Transilvania şi Ungaria”. Printre meritele culturale ale lui Ionel Floaşiu, director al Uzinei Industria Sârmei Câmpia Turzii din 1930 până în 1945 când l-a destituit guvernul Groza, se numără ctitoria în 1942 a Palatului Cultural din Câmpia Turzii. Elena Beldiman a înfiinţat în 1828 spitalul Bârlad şi a donat aşezământului o moşie. Până să vină comuniştii spitalul avea 450 de hectare teren arabil, vie, cramă şi pădure în raza satului Movileni. Un Alecu Beldiman din sec. XIX a fost poet, iar publicistul Alexandru Beldiman a fondat în 1871 ziarul „Adevărul”. Reprezentanţii de frunte ai familiei din sec. XX sunt savantul jurist Dana Honciuc Beldiman, scriitoarea Dana Beldiman, arhitectul şi scriitorul Alexandru Beldiman. În 1948 o ramură a Beldimanilor a emigrat în Elveţia. Beldimanii din Elveţia s-au oferit în anii 1970 ca pe cheltuiala lor să adauge la spitalul Bârlad o aripă nouă, dar voiau ca să fie păstrată capela din curtea spitalului unde dorm străbunii lor. Comuniştii au refuzat oferta şi au demolat biserica. Revenim la mitologia bască, subiect început în articolul anterior şi păcat că lucrarea “Bascii” a lui Aurel Lecca nu a fost editată! “Poate în tinereţe şi balenele au fost sirene” spune într-un aforism profesorul tecucean Vasile Ghica. Se zice că prototipul sirenelor este dugongul, mamifer marin cu trup masiv numit popular vacă de mare pentru că paşte alge. Dugongii sunt vânaţi pentru carnea comestibilă, pentru grăsimea din care se scoate ulei, pentru piele şi pentru oasele din care se fac diferite obiecte. Femelele dugong au ugerele asemenea sânilor de femeie, de aici imaginaţia marinarilor ar fi născut mitul sirenelor. Ipoteza este falsă! Poveşti despre sirene apar şi la incaşi, geţi, germani, maori, japonezi, popoare care n-au văzut dugongi. Dobrogenii zic sirenelor din Marea Neagră faraoance, pentru că fac vrăji la fel ca ţigăncile. Spune Pliniu în “Istoria Naturală” că în Delta Dunării trăia poporul catuzilor sau a fermecătorilor, urmaşi ai copiilor făcuţi de sirene cu bărbaţi pământeni. De la străbunele lor catuzii moşteneau arta magiei. Pe regina faraoancelor o chema Vidra şi locuia sub mare, într-un palat. Azi spunem vidră unui animal acvatic cu blană preţioasă, dar Vidra este şi un  nume feminin vechi de origine getică. De acest nume ne mai aminteşte doar piesa de teatru a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, “Răzvan şi Vidra”. Vidra are etimologie arianul wed-apă, la fel ca englezul water şi slavonul voda. Un bătrân din Costineşti, om simplu şi deci credibil, povestea în almanahul “Dracula” că pe vremea copilăriei mergea la pescuit pe mare cu tatăl său. Într-o zi s-a prins în năvod o sirenă. Avea trupul ca al unei fete de 12 ani. S-au temut că sirena va isca furtuna cu farmecele ei şi i-au dat drumul. Dobrogenii spun că sirenele ieşeau pe plajă şi se jucau cu pietre scumpe aduse de pe fundul mării. Când vedeau oameni o zbugheau în apă şi uitau nestematele pe nisip. O fi având povestea asta ceva adevăr? În Podolia se găseşte kimberlit, mineral care însoţeşte zăcămintele de diamant. Totuşi la faţa locului nu-i nici urmă de diamante! S-a crezut că le-a dus apa şi au fost căutate în albiile Prutului şi Siretului, râuri care drenează Podolia, dar zadarnic! Or fi fost diamante în Podolia, dar râurile le-au dus demult în mare şi acolo cine ştie, le găsesc sirenele! Este posibil ca geţii să fi adunat diamante din Podolia. Se spune că în 1972 într-o peşteră din Mărginimea Sibiului s-a găsit o sabie getică cu mâner de aur şi lama de diamant. Unii autori cred că sabia getică de diamant ar fi chiar Excalibur, sabia regelui Arthur, nemurit de legendele galezilor, de Analalele Cambriei şi de “Istoria Regilor Britanici”, lucrare scrisă în sec. XII de Geoffrey de Monmouth. Arthur era celt, ar fi trăit în sec. VI şi ar fi domnit în regatul Camelot. Unde era situat Camelotul iarăşi nu se ştie. Este un tărâm legendar, cum legendar este Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde, camarazii lui! Cavalerii erau iuţi la mânie. Ca nu cumva vreunul să fie pizmuit că stă în capul mesei şi deci se crede mai presus decât ceilalţi, Arthur îi aşeza la o masă rotundă ca toţi să se vadă egali. A rămas sintagma “negocieri la masa rotundă”, adică negocieri pe poziţii de egalitate. Sirenele trăiesc în mare, dar şi în apă dulce, în râuri şi lacuri. Pe sirenele de apă dulce vechii greci le numeau naiade, slavii rusalce, francezii melusine, danezii neck, scoţienii kelpie, galezii morgen etc. Asemenea geţilor, românii le zic ştime, mai puţin în Bucovina unde le spun “femeile gârlei”, iar în Apuseni “vâlva apei”. Ştimele au intrat în literatură prin operele lui Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu şi Cezar Petrescu. În Ţara Bascilor sirenele sunt numite lamiak. Lamiile sunt fete frumoase, trăiesc în apă, dar ies adesea la mal şi stau la soare fără să aibă pe ele altceva decât un pieptene de aur prins în păr. Dacă oamenii le lasă mâncare pe malul apei, lamiile îi răsplătesc. Noaptea muncesc ogorul ţăranului care le-a ospătat ori construiesc peste râuri poduri de piatră. Degetele lamiilor sunt unite cu o pieliţă, adaptare la înot. Aşa aveau degetele şi telkinii, oamenii amfibie din mitilogia greacă care trăiau în Marea Egee. Telkinii trăiau şi pe uscat, erau fierari şi au fost primii locuitori ai insulei Rodos. Mama poetului antic grec Pindar a fost telkină. Dan Apostol relata în cartea “Din tainele naturii” despre o specie de oameni amfibie care vieţuiesc în Marea Bismark lângă ţărmul Noii Guinei. Papuaşii, băştinaşii Noii Guinei, le zic ilkai. Faptul că ilkaii sunt oameni nu impresionează. Papuaşii prind pe ilkai şi-i mănâncă. Până nu demult multe triburi de papuaşi şi melanezieni erau canibale. Clujeanca Hanna Bota a vizitat de curând insulele Noile Hibride din Pacific, locuite de melanezieini şi a cunoscut băştinaşi care în tinereţe mâncaseră carne de om. De aceea doamna Bota a intitulat cartea dedicată călătoriei, “Ultimul canibal”. Ilkaii văzuţi de misionari au degetele unite aşa cum le au lamiile bascilor şi telkinii grecilor. Cum bascii şi grecii nu au avut contact cu papuaşii, înseamnă că mitul lamiilor şi telkinilor are ceva adevăr. Marian Rotaru

Leave a Comment