Google

În căutarea timpului pierdut (LXXIX)

Written on:noiembrie 13, 2019
Comments
Add One

Scriam despre basci. Ţara Bascilor împărţită între Spania şi Franţa nu a fost niciodată independentă. Cu toate acestea bascii şi-au păstrat fiinţa naţională. Şi sub acest aspect ei seamănă cu noi. Urmaşii coloniştilor bucovineni, pe care în 1885 exploratorul Iuliu Popper i-a adus în Ţara Focului, nu şi-au uitat originea. În anii 1960 vorbeau spaniola, nu mai ştiau româneşte, dar spuneau mândri că sunt “hijos de romenos-fii de români”, relatează Aurel Lecca în “Geografia Distractivă”. În volumul “Dilema Americană”, Ioan Grigorescu povesteşte că pe o stradă din New York i-a sărit în ochi firma unui magazin: “Compania Americano-Olteană de Murături”. Patronul magazinului, un emigrant oltean, vindea murături pe care tot el le prepara după reţeta de acasă. Omul îşi numise firma Americano-Olteană deşi pentru clientelă nu însemna mare lucru, majoritatea newyorkezilor nici nu auziseră de Oltenia! Pentru olteanul nostru era o chestiune de suflet, mai importantă chiar şi decât negoţul din care trăia! Au fost şi alţi români care s-au îmbogăţit în Vest mizând pe specificul naţional. Revista “Flacăra” relata despre un român din Chicago care deschisese o patiserie. Vindea plăcinte poale-n brâu făcute ca acasă, în satul lui din Moldova. Alt român stabilit la San Francisco prepara şi vindea carcalete, amestecul de vin şi must fiert apreciat la noi şi care la vremea aceea, în anii 1980, a făcut furori în discotecile californiene. Un bătrân fermier dintr-un sat românesc din provincia canadiană Alberta acordă interviu unei ziariste. Fermierul se născuse în Canada, nu călcase niciodată pe pământ românesc, dar avea portul şi graiul bunicilor săi veniţi din Bucovina. Desigur l-au ajutat să-şi păstreze identitatea naţională ziarele de limbă română şi societatea culturală Mihai Eminescu, care susţin spiritualitatea românească în Canada. Bătrânul purta plete şi barbă de patriarh la fel cum purtau pe vremuri în satele noastre ţăranii de seama lui. Bunicul din Ciocani, Vasile Ivas, apucase în copilărie, la început de sec. XX, obiceiul bătrânilor se a-şi lăsa plete şi barbă. Erau numiţi oameni “vechi” şi vedem aici adânca înrudire a limbii noastre cu italiana în care la bătrân se zice vecchio. Pe faţa fermierului din Alberta se citea cinstea caracteristică ţăranului român. Ţăranul nostru este fundamental cinstit, pentru el furtul este o crimă! În satul Brusturi din Bihor bunăoară, până nu demult sătenii aveau o cramă comună. Fiecare îşi ţinea vinul acolo fără teamă că va fi furat. Crama din Brusturi era o reminiscenţă a devălmăşiei răzeşeşti specifice geţilor, ori geţii erau “cei mai drepţi dintre traci”, scria Herodot. Ziarista îl întreabă pe bătrân cât pământ are. “40 de codri” răspunde mândru ca un ţăran cernăuţean. Codrul este o unitate de măsură a suprafeţei specifică Bucovinei. Înseamnă cinci hectare. Vechile colonii româneşti din Canada şi SUA sunt monarhiste. Regatul României dăinuie în sufletul românilor de acolo. Spuneam mai înainte că lamiile apar atât în mitologia bascilor cât şi în mitologia grecilor, element comun ciudat de vreme ce bascii şi grecii nu au avut legături culturale. Ca dovadă zugrăvesc aceste fiinţe în chip diferit. În legendele Pirineilor lamiile sunt sirene de apă dulce, binevoitoare faţă de oameni. În mitologia greacă lamiile erau femeile şarpe, ucigaşe atât de teribile încât două personaje cu apucături criminale le-au luat numele. Una a fost regina Libiei, fiică a faraonului egiptean Belos. Regina Lamia, scrie Aristofan, a avut copii cu Zeus, mai marele zeilor. Geloasa Hera, soţia lui Zeus, i-a ucis şi atunci ca să se răzbune, regina Libiei a pus soldaţii să ia toţi pruncii de la mame şi să-i omoare. În opera lui Teocrit, sec. III î. Hr. apare o altă Lamia, regină a lestrigonilor, uriaşi de trei metri care trăiau într-o insulă din Nord, neidentificată de geografi. Lestrigonii erau canibali, dar răpeau şi mâncau numai bărbaţi. Când vorbim despre Lamia, fiica faraonului Belos, intrăm în istoria îndepărtată a Egiptului. “În lacrima antichităţii văd cum se aprinde Biblioteca din Alexandria”, spune într-un aforism Nicolae Petrescu-Redi. Biblioteca din Alexandria a fost fondată în sec. III î.Hr de faraonul egiptean Ptolemeu Philadelphos. Avea 700.000 de scrieri întinse pe cinci milenii. În anul 640 califul arab Omar o incendiază. Au dispărut atunci cărţi inestimabile printre care a doua Odisee scrisă de Homer, lucrare pierdută. Odisea pe care o ştim relatează sinuosul drum al lui Ulise de la Troia până acasă în insula Itaca. În această epopee romancierul Valerio Massimo Manfredi observă că Homer se referă în treacăt la o a doua călătorie pe care Ulise numit şi Odiseu, regele Itacăi, a făcut-o. După ce s-a întors acasă din prima Odisee şi a stat o vreme cu Penelopa, frumoasa lui soţie, Ulise pleacă iarăşi, dar de data asta nu pe mare, ci pe uscat, spre nordul Europei. În operele antice sunt indicii că Homer a dedicat o epopee şi acestei aventuri, a doua Odisee considerată de Manfredi ca un mare mister al literaturii universale. Ştim că în biblioteca din Alexandria erau inclusiv lucrări de fizică atomică, fapt care nu trebuie să mire de vreme ce primele noţiuni de fizică cuantică le găsim în papirusurile egiptene! Acum la Alexandria se ctitoreşte o nouă bibliotecă. Aşezământul va întrece Biblioteca Congresului din Washington, cea mai mare din lume, cu 30.000.000 de cărţi. România de azi este codaşa Europei la consumul de carte, are cele mai puţine librării raportat la populaţie şi efectul se vede, este codaşă economic şi social. În Italia fiecare cetăţean major primeşe anual un vaucer de 500 de euro ca să cumpere cărţi şi iată că Italia, mare putere economică a lumii, face parte din grupul G8! Noi însă otrăvim tinerii cu jocuri electronice. Scrie Pliniu în “Istoria Naturală” că pe vremea lui, în sec. I, se vedeau în Deşertul de Est al Egiptului ruinele unui oraş atât de vechi că nimeni nu ştia de el nimic, nici ca legendă. Sigur misterioasa cetate ale cărei ruine azi au dispărut era amintită în vreuna dintre cărţile Bibliotecii din Alexandria! În 1607 iezuitul Sabatino de Ursis face o călătorie în China. Cât a stat în Imperiul Ceresc Ursis a publicat în chineză cartea  “Maşinile hidraulice din Vest”. Descria acolo morile, ferăstraiele, ciocanele de forjat, pivele pentru bătut cânepa, pentru postav ori pentru ulei acţionate de forţa apei. Aceste instalaţii sunt acum desuete, deşi folosesc energie ieftină şi nu poluează. În 2010 mai funcţiona în România o pivă care extrăgea ulei prin zdrobirea seminţelor cu un mai acţionat de o apă curgătoare. Instalaţia din lemn era proprietatea unui gospodar din Ţara Zarandului, satul Blăjeni. În “China”, lucrare publicată în anul 1612 la Vatican, Urbis relatează impresiile de călătorie în imensul imperiu. Printre altele scria că biblioteca din Oraşul Interzis, cetatea unde locuiau împăraţii Chinei, avea o carte scrisă în patru mii de volume care prezenta istoria de dinainte de Potop. De cartea aceea fabuloasă nu se mai ştie nimic. Posibil să fi dispărut între anii 1911-1919 când multe valori din Oraşul Interzis au fost furate. Ultimul împărat al Chinei, Henri Pu- yi încoronat în 1908 la vârsta de trei ani, scrie în memoriile sale “De la împărat la cetăţean” că abia în 1919 a aflat de furturi şi a luat măsurile cuvenite. Unde istoria se termină începe mitologia. “Primii ţăruşi ai cunoaşterii au fost înfipţi în mitologie”, spune Vasile Ghica într-un aforism. Poveştile, parte a mitologiei, relatează adevăruri istorice. Tăbliţele de la Sinaia, arhiva regală a Daciei descoperită în 1873, arată că eroii din basme au fost personaje reale. Numai miturile ne pot ajuta să iscodim începutul civilizaţiei egiptene, aparent născută din neant, fără să fi evoluat dintr-o altă cultură inferioară. Şi obârşia regalităţii egiptene este obscură. Primul rege al Egiptului ar fi fost un personaj mitologic, Telegonus-“Cel venit de departe”. Tele în greacă înseamnă depărtare, iar gonu este derivat din grecul goni-genunchi. Când mergem îndoim piciorul din genunchi şi iată că goni se înrudeşte cu sanscritul gona-a pleca, cu englezul to go şi cu românescul a goni. În prima Odisee, Ulise a ajuns pe insula nimfei Circe, neidentificată de geografi. Circe a drogat pe oamenii lui Ulise şi i-a făcut să se creadă porci. Ulise, sfătuit de zeiţa Atena, a mâncat rădăcină de moli şi a scăpat cu mintea întreagă. Unii zic că planta moli ar fi ghiocelul din ai cărui bulbi se scoate galantamina, substanţă utilă la tratamentul bolii Alzheimer. Alţii cred că moli este planta harmala cultivată azi în Daghestan, Sinai, Noul Mexic, Arizona ori Nevada pentru a extrage pigmentului textil “roşu de Iran”. Ulise a scăpat de drog, dar nu şi de farmecul frumoasei Circe. Cei doi l-au zămislit pe Telegonus. Marian Rotaru

Leave a Comment