Google

În căutarea timpului pierdut (LXXIV)

Written on:octombrie 7, 2019
Comments
Add One

În Siria s-au găsit ruinele oraşului-stat Ebla. Norocul culturii universale a fost că biblioteca regală s-a păstrat şi mii de tăbliţe cu texte străvechi au ajuns în mâinile istoricilor. În cărţile de lut s-au citit istorii care se vor regăsi în Biblie, arată Catinca Muscan în cartea “Explorări în enigmatic”. Practic textele de la Ebla confirmă Vechiul Testament. În bibliotecă erau şi documente administrative. Bunăoară nu lipseau consemnările făcute cu 2600 de ani î. Hr despre producţia de ulei de măsline. Pe atunci măslinele erau culese din pădure şi strivite cu mâna. Se scotea uleiul numai din pulpă, nu şi din sâmburi. Rafinarea se făcea în bazine unde zaţul se separa de ulei prin decantare. În final untdelemnul era păstrat în vase de lut pentru maturare. Prima presă de ulei este pomenită în Palestina la anul 1000 î.Hr. În secolele Regilor lui Israel documentele arată că în Filistinia, ţinutul Palestinei de la ţărmul Mediteranei, lucrau o sută de prese care storceau anual 3.000 de tone de măsline! Tradiţia spune că regele mitic Ateu este cel care a dat numele regiunii Atica şi a oraşului Atena, dar altă legendă susţine că cetatea ar fi tiza zeiţei Atena. Pentru a-şi alege patronul locuitorii au avut de ales între Atena, zeiţa înţelepciunii şi Poseidon, zeul mării. Lui Poseidon i-au consacrat un izvor cu apă sărată care ieşea dintr-o stâncă. Atenei i-au oferit un măslin. Copacul a fost bine primit şi zeiţa a acceptat să fie naşa cetăţii. Poate de aceea oraşul Atena a ajuns un formidabil centru de cultură al lumii antice. Am cunoscut un druz din Israel care locuia într-un sat de lângă Haifa. Druzii cultivă măslini şi storc măslinele la prese din lemn, ca în timpurile biblice. Uleiul ieşit este verde şi iute. Amicul povestea că druzilor le place să mănânce turte de grâu înmuiate în uleiul proaspăt scurs din presă. Uleiul îl lasă la decantare, apoi îl ţin o vreme în vase de lut să se matureze. După maturare gustul iute dispare. În Roma presele de ulei de măsline sunt atestate din sec. V î.Hr.. Uleiul era păstrat în amfore de ceramică acoperite la gură cu ceară. Pentru a preveni falsificarea uleiului se aplica pe vas sigla producătorului. Acele sigle sunt primele mărci de fabrică cunoscute în istorie. Mai apoi meşterii romani vor pune marca pe săbii şi cărămizi! Meteahna falsificării uleiului s-a perpetuat. O familie mafiotă siciliană care în anii 1970 scotea pe piaţa americană ulei de măsline contrafăcut va inspira romanul “Naşul” scris de Mario Puzzo. În antichitate oamenii din zona Mediteranei foloseau uleiul de măsline numai ca aliment. În lămpi ardeau ulei stors din seminţele de ricin, morcov sau urzică. Azi uleiul de măsline a pierdut întâietatea. Îl concurează mult mai sănătosul ulei de floarea soarelui sau bunăoară uleiul din sâmburi de strugure. Singura din România care a produs ulei din sâmburi de strugure a fost Fabrica de Ulei din Bârlad. Sâmburii proveneau de la centrele de vinificaţie. Grecia produce anual 2.000 de tone de ulei din seminţe de roşie colectate de la fabricile de suc şi kechap. Uleiul din roşii este roşu la culoare. Pentru a-l face atractiv comercial este filtrat printr-o argilă numită pământul lui Fuller ca să fie eliminat pigmentul roşu. Dacă Filistinia avea păduri de măslini, Fenicia, vecina de la nord, era vestită pentru purpură, colorant textil extras din melcii marini murex şi pentru sticlărie. Dealtfel fenicienii sunt cei care au inventat sticla, scrie Pliniu. Damascul era faimos pentru săbii, pentru prunele fără coadă numite damaschine, pentru ţesăturile din bumbac cărora li se zice damascuri şi pentru pielărie. Oţelul sabiei trebuie călit ca să capete duritate şi elasticitate. Călirea constă în încălzire urmată de răcire. La săbiile de Damasc lama înroşită în foc era pusă pe meterezul cetăţii ca vântul să o răcească. În Japonia ca să călească săbiile de samurai meşterii despicau cu lama încinsă trupul unui sclav. Oţelul se răcea în sânge. Alepul alt mare oraş al Siriei este vestit pentru arta culinară, dulceţuri şi şerbet. Paul de Alep, călugăr sirian din sec. XVII, a făcut o călătorie la Moscova împreună cu patriarhul Macarie, capul bisericii siriene. În drum spre Rusia a străbătut Muntenia şi Moldova. Călugărul descrie amănunţit locurile pe care le-a vizitat, inclusiv Bârladul, în cartea “Călătoria lui Macarie. Patriarhul Antiohiei”. În cele câteva luni petrecute la Iaşi Paul de Alep învaţă boieroaicele moldovence să prepare dulceaţa. Aşa de bine au prins moldovencele mesteşugul, că două secole mai târziu baronul Emanuel Friedberg-Mírohorsky remarca în cartea “De la Praga la Focşani” dulceaţa de caise preparată la Focşani, ca pe o veritabilă marcă de regiune. La fel ca toate semniţiile Orientului Mijlociu, sirienii sunt mari negustori. Noi nu am avut comercianţi arabi, am avut pe rudele lor, evreii. Bunicii îşi aminteau de evreii de pe Strâmba, vechea zonă comercială a Bârladului. Negustorul evreu stătea în stradă şi invita stăruitor clienţii. Dacă careva îi intra în prăvălie şi o vrăfuia fără să cumpere nimic, nu se supăra. Îi mulţumea că i-a trecut pragul şi-l invita să mai vină. Negustorii evrei nu erau speculanţi, la ei preţurile erau modice. Aveau o vorbă a lor: “dacă azi am câştigat un leu, tot îi bine!”. La Bârlad viaţa culturală a evreilor a fost însemnată. “Enciclopedia Română” din 1938 notează biblioteca evreiască şi Cercul Cultural al Studenţilor Israeliţi care făcea pereche cu Asociaţia Culturală a Studenţilor Români. Printre personalităţile evreieşti din Bârlad se număra profesorul de matematică Hari Zuperman şi doctorul în medicină Isac Weinfeld, scriitor, poet şi publicist, înnobilat pentru merite culturale de Regele Ferdinand I cu rangul de cavaler al Ordinului Coroana României. Printre colaboratorii doctorului Weinfeld s-au numărat scriitorul George Nedelea, directorul bibliotecii Stroe Belloescu, Paul Constantinescu, rectorul Universităţii Libere Bârlad, epigramistul Vladimir Cazacu, director al Întreprinderilor Comunale Bârlad, profesorul Gheorghe Gâlcă, director al Colegiului Naţional Roşca Codreanu şi profesoara Veronica Tuchilă, director al liceului de fete Iorgu Radu. Doctorul a participat la activităţile Cercului de Studii Ştiinţifice din Bârlad şi ale Cercului Literar-Ştiinţific, s-a implicat în strângerea de fonduri pentru a se dota Liceul Roşca Codreanu cu internat. Isaac Weinfeld a condus Asociaţia de Lectură “Casa Naţională”. Asociaţia a organizat cercuri ale cititorilor şi a promovat noile apariţii editoriale de carte, cum a fost bunăoară cu romanele lui Eusebiu Camilar. Deasemenea asociaţia a organizat expoziţii de carte, precum cea de la 17 iulie 1946 şi a publicat în presă articole menite să încurajeze lectura, ca acela intitulat “Izvorul sacru al cărţii”, apărut în ziarul “Păreri Tutovene” din 14 august 1946. După 1948 comuniştii încep prigoana contra evreilor. Mulţi au fost forţaţi să plece în Palestina. Chiar era un cântecel prin anii 1950: “Tovarăşe grăbeşte pasul/ Că la Constanţa te aşteaptă vasul/ Grăbeşte-te şi nu uita/ Că Palestina-i ţara ta”. Atunci autorităţile comuniste nu recunoşteau statul Israel, de aceea foloseau denumirea Palestina, ca pe vremea mandatului britanic de până-n 1948. După anii stalinismului evreii nu vor mai fi alungaţi, dar acum vroiau ei să plece. Se zice că atunci când toţi evreii se vor aduna în Palestina, va fi reclădit Templul lui Solomon, iar regatul evreiesc va renaşte. Dezideratul este greu de realizat! În SUA trăiesc mai mulţi evrei decât în Israel. În 1980 parlamentul israelean a cerut Congresului american să primească Israelul în SUA ca stat federal. Washingtonul a refuzat cererea. În anii 1970 mulţi evrei simţeau o chemare lăuntrică să părăsească România. Înfruntau Securitatea, renunţau la avere şi plecau în Israel doar cu o valiză. La o fabrică bârlădeană lucra în anii 1970 un şef de secţie evreu. Ca specialist era bine cotat, avea maşină şi vilă în cartierul Ţuguieta. Într-o bună zi inginerul evreu cere să plece în Israel. Un maistru îl întreabă: ”De ce plecaţi domnule inginer? V-aţi născut aici şi aveţi tot ce vă trebuie!”. Evreul răspunde: “Costică nu pot să explic, dar simt că ceva mă cheamă în Palestina!” Comuniştii nu puteau înţelege sentimentul evreilor. Era un sentiment mistic ori comuniştii erau atei. Bunicul din Ciocani, Vasile Ivas, a fost deţinut politic între anii 1950-1957. Povestea că în puşcării preoţii şi călugării erau ţinta predilectă a batjocurii gardienilor. Deţinuţilor le era interzisă orice practică religioasă. Bunicul stătea în celulă cu un preot, om învăţat. Părintele calcula data Paştelui după poziţia stelelor. În duminica în care preotul zicea că este prima zi de Paşte, deţinuţii vedeau la gunoi coji de ouă roşii aruncate de miliţieni. Atunci ştiau că părintele a avut dreptate! Marian Rotaru

Leave a Comment