Google

În căutarea timpului pierdut (LXXIII)

Written on:septembrie 28, 2019
Comments
Add One

Roditoarea Vale Bekaa din Liban, numită şi Celesiria, este înconjurată de Munţii Liban şi Antiliban. Atracţia Văii sunt cei trei paralelipipezi de piatră de la Baalbek, uriaşi, care au între 1001 şi 1650 de tone greutate. Unul dintre monoloţii de la Baalbek a rămas din antichitate la lumina zilei. Arabii care în Celesiria au luat locul băştinaşilor aramei, îi spun Femeia Însărcinată. Ceilalţi doi monoloţi au fost dezgropaţi în anii 1990 şi 2014. În cartea “Amintiri despre Viitor” publicată în 1968, autorul Eric von Daniken se întreabă cum a fost posibil cu tehnica antichităţii ca Femeia Însărcinată să fie transportată cale la 20 de kilometri de la cariera din munţi de unde a fost tăiată. În 1968 o singură macara din lume, aflată în portul Stockholm, putea să o ridice! Desigur extratereştrii sunt cei care au adus monolitul, concluzionează Daniken. Victor Kernbach redă în cartea “Enigmele miturilor astrale” opinia unor autori că sub Femeia Însărcinată se ascunde o bibliotecă iniţiatică străveche. Dintre statele Siriei cea mai mare autonomie a avut-o Muntele Druz. Druzii vorbesc araba, dar se cred urmaşii vechilor greci şi revendică pe filosofii Eladei Aristotel, Pitagora, Platon ca părinţi spirituali. Au propria religie practicată în temple unde fiecare vine să mediteze. Nu au ritualuri şi nici cler. Străinii nu pot intra în templele druzilor, cărţile lor sfinte sunt secrete. Comunităţile de druzi sunt conduse de emiri a căror autoritate este deopotrivă lumească şi spirituală. În graiurile semitice emir înseamnă principe. Druzii cred în reîncarnare. Spun că Mesia, Fiul lui Dumnezeu, a venit pe Pământ într-un şir de reîncarnări. Şirul începe cu zeii indieni Rama şi Budha, urmează Pitagora, ajunge la Iisus şi apoi la Mahomed. Spre deosebire de musulmani şi evrei, druzii consumă carne de porc. Sunt mari cafegii. Beau cafea tare, aromată cu hel, o mirodenie pe care ei o cultivă. În curtea oricărui druz este un grătar cu jar de mangal pe care fierbe permanent un ibric cu cafea. Alături pe o masă sunt ceşti mici, cafea, zahăr, seminţe de hel, apă. Oricine poate servi când vrea, dar trebuie ca apoi să pună în ibric apă şi cafea ca să fie iarăşi plin. Druzii nu-i înghit pe arabii musulmani şi în toată istoria lor au trăit în comunităţi săteşti autonome. Plăteau dările, dar nimeni nu se amesteca în treburile lor. Druzii sunt popor de păstori, trăiesc mai ales la munte. Găsim sate de-ale lor în Siria, Liban, Iordania şi Israel. Druzii şi-au păstrat felul de a fi şi sunt acceptaţi ca atare. La fel sunt evreii conservatori din Israel, aceeia care umblă cu pălării şi haine negre, cu perciuni de jumătate de metru. Ei nu recunosc actualul stat Israel, refuză serviciul militar, au propriile foruri de judecată. Cred cu tărie că după ce se va ridica iarăşi templul lui Solomon, se va edifica adevăratul stat evreu, un regat cu suverani din stirpea lui David. Plâng şi se bat cu capul de bucata de zid rămasă din Templu, rugându-se să renască adevăratul Israel. Comunităţile druzilor seamănă cumva cu acele plaiuri ale românilor din Carpaţi şi Subcarpati. Plaiurile erau alcătuire din obşti ţărăneşti libere. Nu aveau de a face cu boierii şi nici domnitorii nu se amestecau în treburile plaiurilor. Plăieşii plăteau dările şi prestau serviciul militar la chemarea domnitorului, în rest erau liberi. Plaiurile aveau în frunte căpitani, a se vedea titlul poeziei “Dan căpitan de plai” a lui Vasile Alecsandri. Căpitan nu însemna un grad militar ca acum, ci însemna conducător. În latină există substantivul capitaneus-conducător care provine din arianul caput-cap. Şi azi spunem despre un gospodar că este “capul satului”, adică în comunitatea lui este un fel de lider natural. Când coborau din plaiurile de munte, plăieşii ziceau că “vin în ţară”. Bătrânii de la munte încă mai folosesc expresia. Ţara, spre deosebire de plaiuri, era sub deplina putere a  domnitorului, era ceva aparte. În vremurile moderne plaiurile dispar ca formaţiuni statale. De la plaiuri şi de la plăieşi vine denumirea plăşilor, unităţi administrative rurale existente până în 1950. Plăşile cuprindeau mai multe comune şi erau conduse de pretor, subordonat prefectului de judeţ. Am întâlnit bârlădeni vârstnici care ziceau ţăranilor plăieşi, adică veneau din plăşile rurale. Mitropoliţii Moldovei, Basarabiei şi Ţării Româneşti, poartă titlul de Exarh al Plaiurilor. Este amintirea vremurilor când aveau autoritate religioasă asupra Plaiurilor, locuri din afara Ţării, unde puterea domnitorului era mai mult cu numele! Plaiurile erau alcătuite din obştii săteşti adică din sate de răzeşi în Moldova şi de moşneni în Muntenia şi Oltenia, sate în care pământul era stăpânit în devălmăşie. În partea montană a judeţului Muscel din Muntenia, tot pământul agricol şi pădurile aparţineau obştiilor de moşneni. Militarii din Garda Regală erau după tradiţie moşneni din Muscel. Între moşnenii musceleni s-a născut în satul Mărghia savantul şi scriitorul Constantin Dulcan. Printre altele a scris celebra carte “Inteligenţa Materiei”, pentru care a primit felicitările lui Mircea Eliade. Obştile săteşti caracterizau cele două districte grănicereşti înfiinţate în sec. XVIII de împăratul Austriei în judeţul Caraş din Banat. Un district se afla în Ţara Almajului, iar celălalt în Clisura Dunării. Districtele grănicereşti se bucurau de autonomie, dar în schimb bărbaţii prestau serviciul militar în armata austriacă. Proprietatea devălmaşă asupra pământului exista şi în satele de olteni colonizaţi în Banat de austrieci. Oltenii erau aşezaţi pe malul Golfului Oraviţei la Dunăre şi erau numiţi bufeni, iar alt grup era aşezat în plasa Bocşa. Acestora din urmă li se zicea ţereni. Caracteristice Banatului erau gospodăriile izolate din afara satului, numite sălaşe, unde familiile locuiau izolat, după modul cel mai patriarhal cu putinţă. Case izolate, dar locuite numai sezonier caracterizau cu decenii în urmă Munţii Buzăului, iar gospodării izolate locuite permanent, ca în Banat, se vedeau până în anii din urmă în ţinutul Tutovei. În Tutova li se ziceau “odăi”. În copilăria mea erau trei odăi în Valea Ţărnii, între Bârlad şi satul Crâng. În unele cazuri odăile s-au adunat şi au format sate, exemplu este localitatea Odaia Bursucani. Odăile, greu controlabile de autorităţi au fost demolate în anii 1980. Obştile săteşti se trag din cobâle, formaţiuni statale rurale specifice geţilor. Un sat tutovean se cheamă până azi Cobâla. Multe sate tutovene au fost pe vremuri răzeşii. Satele noastre păstrează vestigii ale răzeşiilor şi ale proprietăţii devălmaşe. Astfel din vremea devălmăşiei răzeşeşti a rămas dreptul sătenilor să culeagă liber din locurile necultivate ciuperci, fructe sălbatice şi plante comestibile ori de leac. În Finlanda cine are o pădure este proprietarul copacilor. Fructele, ierburile şi ciupercile din pădure sunt ale celui care le culege, vânatul este al celui care vânează. Tot din vremea devălmăşiei a rămas claca, o formă de întrajutorare în muncă şi şezătoarea ca mod petrecere în comun ceasurile de răgaz. La şezători femeile torc lâna, ţes şi perpetuează memoria comunităţii prin legendele, poveştile, întâmplările, snoavele, doinele, baladele care se zic. Deşi exploatarea sării era monopol de stat în Regatul României, vrâncenii exploatau liber sarea din munţii lor şi o vindeau. Acest privilegiu al răzeşilor din Ţara Vrancei a fost anulat de comunişti în 1948. Reminiscenţă a devălmăşiei este “cetatea slăninii” din satul Dârjiu, ţinutul transilvănean Homoroade. “Cetatea” este un turn medieval din piatră. Sătenii îl întreţin împreună, pentru că fiecare familie are un loc în turnul răcoros unde-şi depozitează slănina şi alte preparate din porc. Tot de la răzeşii au rămas sătenii cu obiceiul de a angaja în comun văcarul care să le pască vacile, dar şi cu ţarnele. Ţarnele erau locuri îngrădite, unde ţăranii, fiecare pe locul lui, aveau grădină, vie, livadă. Ţarna avea o poartă de acces păzită de caraulă. Pentru gardul ţărnii şi plata caraulei contribuia în comun tot satul. Ţarnile au dispărut la colectivizare. Azi bătrânii îşi mai amintesc de ele sau le găsim în toponime: cătunul Ţarnă din comuna Ghidigeni, cătunul Poarta Ţărnii şi locul numit Valea Ţărnii, ambele la marginea Bârladului. În satul tutovean Ciocani mahalaua de ţigani se cheamă Curătură şi poartă de fapt numele locului pe care-i aşezată. Locul Curăturii aflat la nord de fosta curte a boierului Andreescu este întins pe o pantă domoală, udată de un pârâu. Până la sfârşit de sec. XIX, când s-au aşezat ţiganii, Curătura era acoperită cu  iarbă şi pomi fructiferi. Era un loc curat, spuneau sătenii şi cu toţii adunau fructele şi se foloseau de iarba Curăturii, rămasă în devălmăşia localnicilor de pe vremea când Ciocaniul, atestat documentar din sec. XVI, era sat de răzeşi. Marian Rotaru

Leave a Comment