Google

În căutarea timpului pierdut (LXXI)

Written on:septembrie 16, 2019
Comments
Add One

Spuneam în articolul trecut despre irlandezi că băutura lor naţională este cidrul. Pentru englezi este berea şi numai în Anglia sunt varietăţi de bere făcută fără hameiul care dă gustul amar. Marea pasiune a englezilor rămâne ceaiul. Ei au înfiinţat plantaţii de ceai în Ceylon, ceaiul Limpton din Ceylon fiind cel mai bun din lume, dar de curând au apărut plantaţii de ceai în ducatul Cornwall, partea Marii Britanii cu cea mai blândă climă. Ceaiul este băutura naţională a turcilor şi pasiunea ruşilor. Ceaiul ruşilor vine din Colhida, regiune din Georgia cu climă subtropicală, riverană Mării Negre. Când am fost în Rusia, în 1987, în toate vagoanele de tren era un aşa zis însoţitor care printre altele avea în grijă un ghişeu cu un samovar unde permanent fierbea ceai. Călătorii puteau să bea ceai la discreţie, intra în costul biletului. Ruşii din Siberia beau ceaiul supraîndulcit. Umplu jumătate din cană cu zahăr şi apoi toarnă ceaiul, spune Jan Kozac în cartea “Vânător în Taiga”. În Rusia europeană nu se pune zahăr în ceai. Ruşii au nişte acadele lunguieţe făcute din zahăr ars anume pentru servit ceaiul. Beau ceaiul neîndulcit, dar cât îl beau şi o fac cu sorbituri mici, ţin o acadea în gură. “Călătoria te lasă fără cuvinte, apoi te transformă în povestitor” , scria exploratorul arab Ibn Batuta în Rihla, celebrul său jurnal de călătorie din sec. XII. Pe urmele călătorilor profesionişti calcă în ziua de azi turiştii. Aşa cum spuneam turismul poate fi o activitate economică de bază în unele teritorii, subsidiară în altele. Câteva exemple găsim printre coloniile britanice din Antile. Astfel până acum câteva decenii insulele Cayman erau un ţinut patriarhal, singura resursă notabilă a locuitorilor negri erau broaştele ţestoase de mare arată Archie Carr în cartea “Aventurile unui naturalist în Marea Caraibelor”. Din carnea ţestoaselor preparau o supă delicioasă, iar din ouălele fierte în apă scoteau un ulei foarte căutat. Carapacea de ţestoasă numită baga o prelucrau în fel de fel de obiecte: piepteni, nasturi, tabachere, brelocuri, casete etc. Britanicii au închiriat în anii 1930 de la Nicaragua arhipelagul Mosquitos bogat în ţestoase, ca să aibă caymanezio teren de vânătoare. Acum insulele Cayman au cel mai ridicat venit pe  locuitor din Antile. Sunt paradis fiscal cu bănci şi companii off shore, dar şi paradis turistic. Insula Montserrat are 9.800 de hectare şi este locuită de mulatrii redleg, rezultaţi din amestecul sclavilor negri cu emigranţii irlandezi. Poporul redleg, vorbitor al limbii irlandeze, era deja format la finele sec. XVIII arată geograful Thomas Jeffrey în lucrarea “Indiile de Vest”, publicată în 1780. Irlandeza se vorbeşte în Montserrat, iar ziua de Sf. Patrick este sărbătoarea naţională a insularilor, întocmai ca în Irlanda. Cultura trestiei de zahăr, bumbacului şi a arborelui de ardei cu frunza iute folosită drept condiment, producţia de zahăr şi rom au fost de la început bogăţiile insulei. Locuitorii cresc păsări de curte şi porci, iar pe lângă casă cultivă roşii, ardei, varză, castraveţi, morcov, ceapă. S-a aclimatizat în secolul XIX o specie de lămâie, numită varza de copac, cu aromă specifică şi din care se prepară un suc apreciat la export devenit marcă de regiune. Insula este pământ vulcan, aşa că, alături de panourile solare, apa termală provenită din trei zăcăminte asigură în parte necesarul de energie. În ultimele decenii turismul devine ramura economică de bază a Montserratului şi legat de turism industria discografică contribuie la veniturile insulei. Multe formaţii britanice au studiouri de înregistrări în Montserrat. Primii au fost Beattles. Turks şi Caicos sunt o colonie britanică din Antile alcătuită din arhipelagurile Turks şi Caicos, la care se adaugă bancul Mouchoir, în mai mare parte submers. Exploatările de sare din insulele Turks, celebrele pălării şi sacoşe împletite din paie, produse în Caicos, pescuitul, adunatul scoicilor şi crustaceelor din mare au fost multă vreme baza economică a coloniei. Insulele au păşuni, ceea ce a permis creşterea vitelor, caprelor, măgarilor şi poneilor, însă toate acestea nu asigurau un venit substanţial. Pentru dezvoltarea economică prima opţiune a fost turismul, dar care nu a fost cheia bunăstării. Mai aducătoare de bani s-au dovedit serviciile medicale, o reţea de spitale de lux tratează pacienţi din toată lumea, industria bancară, asigurările şi reasigurările. Acum guvernul coloniei este interesat să înfiinţeze centrale electrice solare, ferme marine de scoici şi crustacee pe bancul Mouchoir şi să dezvolte agricultura. Fermele create produc manioc, cocos, mango, citrice, papaya, fasole, porumb, orz, ceapă, roşii, vinete, bame, castraveţi, varză, plante aromate, zarzavaturi. Dacă în Turks şi Caicos vorbim de turismul medical, insula Anguilla este căutată de turişti pentru plaje, hoteluri şi yachting, dar mai ales pentru arta culinară şi pentru bordeluri. În Anguillia şi în Montserrat prostituţia este o industrie. Bucătăria anguilleză, cea mai apreciată din Antile, se bazează pe roadele agriculturii locale: ardei, mazăre, cartofi dulci (batate), ardei, roşii, ceapă, usturoi, citrice, arbore de pâine, pe ce oferă fermierii crescători de păsări, capre, oi, porci, dar mai ales pe ce oferă marea: peşte, moluşte, crustacee, broaşte ţestoase. Astăzi mai mare parte din venituri asigură industria financiară. Pe insulă funcţionează 8 societăţi de asigurare şi reasigurare, 7 bănci, 30 de fonduri de ajutor mutual. Panourile solare dau 15% din necesarul de energie. Dealtfel energiile neconvenţionale sunt la modă. În insulele Tokelau posesiune neozeelandeză din Pacific, 90% din energie este dată de soare. Olanda foloseşte morile de vânt pentru măcinat şi pentru a pompa în canale apa de pe câmp. Morile de vânt din regiunile spaniole Castilia Nouă şi Veche au ajuns celebre prin romanul “Don Quijote” a lui Miguel de Cervantes. Insula Man din Marea Irlandei, posesiune a Coroanei Britanice, are cea mai mare moară de vânt din lume. Ţăranii noştri au folosit din plin energia apei şi a vântului la morărit. În judeţul Hotin din Basarabia, scrie Enciclopedia Română din 1938, măcinau 108 mori cu motor, 37 de mori de vânt şi 96 de apă. Tot în 1938 oraşul Tulcea avea 80 de mori de vânt şi câte o moară de vânt avea fiecare sat din Deltă. Până la mijlocul sec. XIX Bârladul avea o uliţă a morarilor. Morile de pe uliţă erau puse în mişcare de apa râului Bârlad care pe vremea aceea trecea prin oraş. La început de sec. XX mai funcţionau la Bârladul câteva mori de vânt pe Dealul Morilor. Alte mori de vânt, îşi amintea bunica mea Amalia Ivas, măcinau în satul tutovean Şendreşti. Ultima moară de vânt tutoveană a funcţionat până acum două decenii în satul Gorgheşti. Era proprietatea lui Vasile Mărmureanu, tatăl seismologului Gheorghe Mărmureanu. În posesiunile antileze englezii au dat libertate iniţiativei particulare, ceea ce a condus la  prosperitate. Excepţie între ele face insula Barbuda unde terenurile agricole cu trestie de zahăr, bumbac şi tutun, precum şi păşunea pentru vite sunt proprietatea devălmaşă a locuitorilor din 1835 când înaintaşii lor, sclavii negri eliberaţi, au cumpărat împreună pământul foştilor stăpâni albi. Totuşi şi în Barbuda iniţiativa privată se manifestă în ramurile economice noi şi bănoase: în turism, bănci, jocuri de noroc online. În Taiwan cine vrea să înceapă o afacere merge la camera de comerţ şi prezintă ideea unor specialişti plătiţi de stat. Specialiştii analizează fezabilitatea afacerii, iar dacă aceasta poate avea succes, elaborează proiectul tehnic şi economic al investiţiei. Dacă solicitantul este de acord cu proiectul, statul avansează capitalul şi ca antreprenor general construieşte întreprinderea şi o predă la cheie solicitantului. Pentru a realiza investiţia statul emite comenzi numai către firme taiwaneze. Întreprinzătorul este obligat să urmeze proiectul şi să restituie statului datoria din momentul în care afacerea a intrat pe profit. De o vreme chiar şi în Corea de Nord iniţiativa particulară îşi spune cuvântul, arată Lorena Napoleoni în cartea “Corea de Nord”. Ţăranii din colhozuri, salariaţii din fabrici, pescarii din cherhanale, dau statului o anumită producţie pentru care sunt plătiţi. Ce produc peste cota statului pot comercializa liber. S-au înfiinţat sute de pieţe libere pentru particulari. Banii obţinuţi din vânzarea mărfurilor proprii pot fi investiţi în afaceri private. Autoarea dă ca exemple salariaţii unei pepiniere care cu banii lor care au înfiinţat o ciupercărie, ţăranii care se ocupă cu apicultura, avicultura şi grădinăritul în propria gospodărie ori cei care practică silvo-agricultura, adică agricultura pe terenurile în pantă împădurite pe care colhozurile nu le-au valorificat. Marian Rotaru

Leave a Comment