Google

În căutarea timpului pierdut (LXX)

Written on:septembrie 9, 2019
Comments
Add One

Uneori caravanierii beduini care străbat Sahara întâlnesc pe neaşteptate oaze necunoscute. Îndreaptă cămilele spre izvorul înconjurat de curmali, dar în zadar. Oricât ar merge, oaza rămâne la fel de îndepărtată. Este o iluzie optică datorată căldurii, zic europenii şi numesc acest fenomen fata morgana. Beduinii cred că acele oaze fugare ca linia orizontului sunt fantomele unor ţări dispărute. Pământuri fantomatice apar şi în mările nordului, chiar dacă acolo aerul este rece! Pescarii englezi spun că văd uneori pe mare nişte insule fantomatice la care oricât ar încerca nu pot ajunge. Le-au şi denumit: arhipelagul Fly-Fly, insulele Fisc şi Dudoza, stâncile Strathfillan şi Undine. Dudoza are o tiză în arhipelagul Gilbert din Pacific, protectorat britanic până în 1979. Dudoza din Pacific este stearpă şi joasă, dar şi aşa dată fiind suprapopularea insulelor Gilbert ar fi colonizată dacă existenţa ei nu ar fi dubioasă. Uneori marinarii o văd, dar când o caută înadins nu o găsesc! Guvernul din Gilbert a cumpărat domeniul Natoavatu de 3.000 de hectare pe insula Vanua Levu din arhipelagul Fiji ca să-l colonizeze. Pe insulele Gilbert sunt ruine străvechi cu conotaţie paleoastronautică. Eric von Daniken a vizitat arhipelagul pentru a le cerceta şi a dedicat călătoriei volumul “Kiribati”. La insulele Gilbert face referire Jimmy Cornell în cartea “Primul român care a navigat în jurul lumii”. Jimmy Cornell, pe numele adevărat Corneliu Cismăşiu, născut în 1940, a emigrat în Anglia împreună cu mama sa pe când era copil. Tatăl, administrator al domeniului regal de la Săvârşin, fusese arestat de comunişti şi întemniţat va muri în 1959. În Anglia Cornell deţine un club de yachting, a publicat cărţi de navigaţie şi jurnalul de călătorie în trei volume intitulat “Aventura”. De insula Duboza din Atlantic se leagă o întâmplare tragi-comică. În mitologia irlandeză Dudoza este un pământ al făgăduinţei de pe care binenţeles nu pot lipsi pădurile de măr. Vinul de mere, cidrul, este băutura naţională a irlandezilor. Un comerciant irlandez dornic să exploateze comercial mitul pune în galantar o etichetă cu „mere de Dudoza”. Eticheta sare în ochii unui demnitar european căruia nu se ştie ce i-a căşunat că propune la Bruxelles să se interzică importul de mere din Dudoza. Abia într-un târziu comisarii europeni s-au prins că Dudoza este doar un mit! În plin Atlantic, la vest de arhipelagul St. Kilda, pescarii scoţieni zăresc uneori insula stâncoasă Rocabarraigh. Insula apare şi dispare pe neaşteptate. Ciudat totuşi, existenţa ei pare palpabilă de vreme ce unii au acostat pe stâncă. Printre ei se numără scriitorul scoţian Martain McGille, autorul volumelor „Călătorie în arhipelagul Sf. Kilda” şi „Insulele de la vest de Scoţia”. Unde dispare Rocabarraigh? Poate ştie Sfinxul de pe Hirta, una din insulele arhipelagului St. Kilda. Sculptura străveche, înaltă de 62 de metri, înfăţişează un bărbat cu chip nobil. Bărbatul priveşte în direcţia insulei Rocabarraigh cu zâmbet ironic. Parcă ne aminteşte spusele scriitoarei Anais Nin: “Misterul rămâne, orice ar fi”! Unele insule din Marea Nordului au pierit roase de valuri. Bergen, una din ele, era locuită de vikingi. Insula Northland era împădurită şi locuită de vânători. Avea şi o cetate, Jericho. Northlandul a inspirat trilogia omonimă a scriitorului Stephen Baxter. Orăşenii din Salisbury, comitatul Wilt din sudul Angliei, păstrează amintirea altei insule dispărute, Dogerland. Tema Dogerlandului a inspirat romanele lui Edward Rutherford, “Sarum” şi „Poveste din epoca de piatră” a lui H.G. Wells. Mai puţin englezii şi mai mult frizonii, locuitori ai insulelor Frizone, au în memoria lor Fositeslandul, insula cu păşuni grase, cu lanuri de grâu şi mult chihlimbar. Pe insulă a locuit cândva înţeleptul Fosite, venerat  de frizoni pentru că le-a dat primul cod scris de legi. Frizonii i-au ridicat un altar pe insulă. Lângă altar era un izvor cu apă tămăduitoare. Cine voia să profite de puterea apei, trebuia mai întâi să găsească liniştea sufletească în faţa altarului şi apoi să o bea. Referire la Fositesland face “Mitologia Germană”, opera etnografului Jacob Grimm. „Cartea din Carmarthen” şi „Călătorie în Ţara Gwyddno”, lucrări ale literaturii clasice galeze, consemnează în Marea Irlamdei un arhipelag numit „Cele o sută de pământuri joase” şi două insule mari, fiecare condusă de un rege: Cantrer Gwaelod şi Llys Helig. Insulele erau mănoase, dar mereu ameninţate de valurile mareice. Localnicii ridicaseră diguri de piatră să ferească câmpurile de asaltul mării, însă până la urmă insulele s-au scufundat. William Ashton scria în „Note despre oraşe pierdute” că pe locul unde erau acele insule se văd sub apă ruine, din fundul mării vine sunet de clopot de la vechi biserici, iar pe bancul submers Ynyslas din largul Ţării Galilor se iveşte când marea se retrage la reflux o pădure pietrificată. În Marea Mânecii a existat o insulă roditoare numită Lomea. Despre Lomea am citit în „Atlanticul”, cartea lui Aurel Lecca. Era feuda contelui Goodwin, om aşa de rău că  Dumnezeu mâniat i-a scufundat insula. Pe locul Lomeii a rămas bancul submers Goodwin pe care în 1817 a fost ridicat un far. Nu-i sigur dacă Lomea este totuna cu ostrovul Infera poziţionat de romani în aceeaşi zonă maritimă. S-ar putea să fi fost insule diferite, pentru că lângă Goodwin este un alt banc submers, numit Varne. În 1802 inginerul Albert Mathieu a propus construirea unui tunel pe sub Marea Mânecii prin care vagoane trase de cai să facă legătura între ţărmurile englez şi francez.  Pe bancul Varne urma să se construiască o insulă artificială unde să fie gura de aerisire a tunelului şi poşta pentru schimbatul cailor. Proiectul nu s-a înfăptuit, dar pe bancul Varne s-a construit în 1817 un far pentru navigaţie. Ideea tunelului submarin, de data aceasta pentru cale ferată cu trenuri, va fi reluată în 1830 de inginerul Thome de Gamond. După proiectul lui Gammond pe mare trebuia ridicat un şir de insule artificiale cu guri de aerisire şi ateliere de întreţinere. Lucrările au început în 1883, dar au fost abandonate din motiv de siguranţa militară. Tunelul reintră în atenţia Londrei şi Parisului în 1929, cu amendamentul că la ţărmul francez şi englez să fie săpate cămine pentru inundarea tunelului în caz de atac armat. Totuşi străpungerea tunelului nu a început. În 1973 s-a pus problema construirii între Anglia şi Franţa a unui dig prevăzut cu deschideri pentru vapoare. Pe dig urmau să treacă o autostradă şi o cale ferată. Nu a lipsit nici ideea unui pod peste Marea Mânecii. Finalul se ştie. În 1994 este inaugurat tunelul feroviar pe sub Marea Mânecii, o investiţie de succes acum dat fiind traficul tot mai aglomerat, se doreşte străpungerea unui al doilea tunel. Insulele fantomă apar nu numai în apele britanice. Pe un lac finlandez a apărut în ianuarie 2019 o insulă împădurită care nu existase până atunci. Insula a dispărut vederii la fel de brusc cum a apărut, dar un militar a apucat să o pozeze. Hărţile din sec. XVI localizau în largul Canadei, aproape de insula Terra Nova, pământul numit insula Diavolului. Insula era acoperită cu o pădure încâlcită, plină de fiare şi singurii colonişti au fost nepoata unui căpitan de vas şi un matelot, iubitul ei. Unchiul furios pe alegerea fetei i-a abandonat pe insula sălbatică. Până la urmă au fost salvaţi de pescari. Ulterior insula Diavolului nu va mai fi văzută. În sec. XV pescarii portughezi povesteau că dincolo de Ocean erau nişte insule cărora le ziceau Bacalao. În apele insulelor pescuiau cod, iar pe plaje preparau batogul-fileul uscat de peşte, numit în potugheză bacal. Regele Portugaliei auzind povestea pescărească a trimis în anul 1472 pe navigatorul Joao Corte-Real să găsească insulele Bacalao. Corte-Real le-a găsit aproape de Terra Nova şi le-a luat în posesiunea Portugaliei. Mulţumit regele îi dăruieşte ca feudă insula Sao Jorge din arhipelagul Azorelor. Acestea sunt relatate într-o carte dedicată Azorelor, „Saudades de Terra-Dor de pământ”, scrisă în 1570 de Gaspar Frutuoso. Dorul ca sentiment este încercat numai de români şi portughezi. Portughezii îi zic saudades! Juridic insulele Bacalao au rămas posesiune portugheză. Nicio altă putere nu a râvnit arhipelagul pe motiv că de patru secole nu l-a mai găsit nimeni. Între timp noile graniţe au împiedicat portughezii să ajungă în apele Canadei. A venit rândul bretonilor şi bascilor din Franţa să profite de belşugul apelor canadiene. Ei populează arhipelagul Saint Pierre şi insula Miquelon care formează o colonie a Franţei. În aminirea insulelor Bacalao bretonii au numit Bacalieu o insulă pietroasă, azi canadiană, aflată largul Noii Scoţii. Marian Rotaru

Leave a Comment