Google

În căutarea timpului pierdut (LXVIX)

Written on:septembrie 2, 2019
Comments
Add One

Grăsimea este esenţială pentru sănătatea şi pentru dezvoltarea intelectuală a omului. De pe Coasta Uleiului, ţinut litoral din vestul Africii, portughezii au adus în sec. XV uleiul de palmier, produs care la vremea aceea n-a avut succes în Europa. Uleiul de floarea soarelui, aliment atât de banal azi, a fost inventat abia în sec. XVIII de ruşi, dar până atunci în lumea europeană cea mai apreciată sursă de grăsime vegetală a fost uleiul de măsline! Vechii greci numeau măslinul elais, iar uleiul de măsline elaion. Cuvintele greceşti au dat în latină dubletul oliva, măslină şi oleum, ulei de măsline. Din oleum provin românescul ulei (popular oloi), francezul huil, englezul oil, lituanianul alyvos, albanezul ullir. Termenul arab zeytun- măslină, înrudit cu ebraicul zayith, a pătruns în turcă, iar din turcă în română sub forma zaţ, numai că în limba noastră spunem zaţ la deşeul rămas după decantarea uleiului ieşit de la presă. Zaţul are utilizare în industria săpunului. “În goana după frumos” este cartea lui Voldemar Smilga care relatează o întâmplare legată de Thales, matematician şi filosof grec trăitor în sec. VII-VI î. Hr. Patria matematicianului era cetatea Milet din Ionia, regiune grecească din Asia Mică. Thales a prognozat că un număr de ani măslinii din Ionia vor da recolte nemaivăzut de bogate, aşa că a cumpărat toate presele de ulei din Milet a căror proprietari au vrut să le vândă, nemultumiţi de profitul mic. Previziunea s-a împlinit. Au venit recoltele bogate, iar Thales avea deja o sumedenie de oloiniţe care să stoarcă belşugul de măsline. Aşa s-a îmbogăţit. Thales din Milet este primul fabricant de ulei al cărui nume l-a reţinut istoria. Diogenes Laertios (sec. III) nota în cartea “Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”, epitaful scris pe mormântul lui Thales. “Aici, într-un mormânt strâmt zace marele Thales, totuşi renumita sa înţelepciune a ajuns la Ceruri”. Se spune că măslinul era cultivat în bazinul Mediteranei cu mii de ani înainte de Iisus. Măslinii trăiesc cinci milenii! Cei din grădina Ghetsimani de la Ierusalim au fost martorii rugii lui Iisus scrie în “Mărturii româneşti la Locurile Sfinte” părintele Ioanichie Bălan. Termenul grecesc elais nu este arian, de aici istoricii trag concluzia că măslinul a fost adus din Asia Centrală, deşi azi nu-i întâlnit nici măcar în Fergana, Hiva ori Buhara, ţări calde din această zonă geografică. Istoricii ignoră pe Apoloniu din Rodos, autor din sec. III, care scrie în “Argonautica” că măslinul a fost adus în Grecia de pe insula dunăreană Erytrea (viitoarea Ada Kaleh, n.n.),  de eroul Iason plecat cu nava Argo să găsească lâna de aur. Măslinele sunt pâinea grecilor şi chiar tradiţia lor spune că măslinul a fost adus de la Dunăre. Englezul Tim Severin a reluat în 1984 periplul navei Argo şi a consemnat aventura în cartea “Expediţia Iason”. Din păcate guvernul comunist de la Bucureşti nu i-a permis să refacă traseul dunărean a expediţiei argonauţilor. De ce, nu ştim! Uleiul vegetal a fost inventat în vechime de tamili, popor răspândit în statul Tamil Nandu din sudul Indiei şi în regiunile Jaffna şi Kotte din Ceylon. Tamilii scoteau uleiul din seminţele de susan şi zic în limba lor ellu atât la susan, cât şi la uleiul de susan. Limba tamililor nu este ariană, ci dravidiană. Substantivul ellu apare şi în alte limbi dravidiene din India: kannada, malayalam etc.. Asemănarea izbitoare a dravidianului ellu cu grecul elais, nu demonstrează că măslinul vine din India şi cu atât mai puţin din Asia Centrală. Demonstrează că grecii au cunoscut uleiul de susan din India numit ellu. După ce au învăţat să scoată ulei din măsline, au denumit măslinul elais-arborele de ulei, de la tamilul ellu! Uleiul a fost cunoscut în statele mexicane Zacatecas, Durango, Mexico, Guanajuato, Tlaxcala etc de către aztecii precolumbieni. Aztecii storceau ulei din planta numită chia şi asemenea tamililor denumeau la fel atât planta, cât şi uleiul extras din ea. Seminţele de chia sunt bogate în grăsimi, proteine, sodiu, calciu, fosfor şi mangan. Făina de chia se foloseşte în panificaţie. Planta chia care dă ulei a fost dintodeauna pentru azteci la fel de importantă ca porumbul care le dă turta cea de toate zilele. Aşa ne încredinţează două lucrări din literatura mexicană veche: Codexul Mendoza şi Codexul Florentin. De menţionat despre Codexul Florentin că este sursa celebrei lucrării din sec. XVI a lui Bernardino de Sahagun, “Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie”. Ţăranii români spun la ulei, untdelemn. Oare de ce? Am fost prin excelenţă un popor de păstori şi ca urmare la gătit străbunii noştri foloseau untura, adică grăsimea rafinată şi untul. Substantivele untură şi unt vin din latinul unctum-ungere. Cum măslinul este un copac, ţăranii au numit uleiul de măsline, prin analogie cu untul, untdelemn. Ca dovadă românescul măslină se trage din bulgărescul maslo, tradus prin unt, grăsime. Maslo provine din slavonul maz-a întinde. Vechii slavi mâncau untura întinsă pe turtă. Cultura florii soarelui s-a introdus la noi pe la 1850. Până atunci ţăranii noştri au consumat în principal ulei de cânepă şi de in. Uleiul din nucă era o delicatesă. Povestea bunica mea Amalia Ivas că în copilărie la Bâcleşti, satul natal, uleiul de nucă era folosit numai la cozonacii de Paşte. Bostanul originar din America a fost adus la noi de turci în sec. XVI. Ţăranii storceau ulei din seminţele de bostan, sau puneau seminţe de bostan prăjite şi pisate în borşul de verdeţuri ca să-l îngraşe. Bostanul, porumbul şi curcanii oferiţi de indieni în iarna dintre 1607-1608, i-au ajutat să supravieţuiască pe coloniştii din Jamestwon, Virginia, prima aşezare engleză din nordul Americii, spune Miloslav Stingl în cartea “Aventura marilor căpetenii indiene”. De atunci bostanul este legat de Ziua Recunoştinţei, cea mai dragă sărbătoare a americanilor. La noi nevoiaşii scoteau ulei din seminţele rapiţei sălbatice, impropriu numită muştar sau din seminţele mirodeniei, altă plantă sălbatică. În satul tutovean Brădeşti, până nu demult oamenii mai storceau ulei din rapiţa sălbatică. În vechile gospodării ţărăneşti se obţinea uleiul prin strivirea seminţelor în râşniţe. Asemenea oloiniţe  au funcţionat până pe la 1950 în Ţara Chioarului, Transilvania, dar am întâlnit în satul tutovean Crâng un gospodar care folosea în anii 1970 o râşniţă pentru ulei. Din uleiurile vegetale se prepară săpunurile moi. Din acestea se obţin prin diluare săpunuri lichide sau în săpunuri tari dacă se adaugă sare. Cea mai veche reţetă de săpun apare pe o tăbliţă de lut scrisă în Babilon cu 2800 de ani î.Hr. Autorul roman Priscianus (sec.VI) scrie că substantivul săpun vine de la muntele Sapo din Roma. Pe această înălţime era un altar unde romanii sacrificau animale în cinstea zeilor. Femeile au observat că apa fliviului Tibru curăţa mai bine rufele când de pe munte se scurgeau resturile de grăsime amestecate cu cenuşă de la sacrificiile săvârşite. Aşa au ajuns romanii să fabrice săpunul din seu de capră şi cenuşă de fag! În vechiul Bârlad a existat o uliţă a săpunarilor care preparau apreciatul săpun de Bârlad, cândva marcă de regiune, dar a cărui reţetă a fost uitată. Prin satele tutovene se prepară şi azi săpun de casă. La Ghidigeni se adaugă mentă sau pelin pentru a-i da miros plăcut şi culoare verzuie, la Ciocani se pun frunze de nuc care colorează în maro şi sunt bactericide datorită iodului pe care-l conţin. Pe la 1895 funcţionau în Bârlad pentru producţia industrială de săpun două fabrici, spune “Marele Dicţionar Geografic al României”. Bârladul avea şi o uliţă a sodarilor care preparau soda necesară la obţinerea săpunului. Soda se scotea din sărăcică, plantă care creştea pe lunca Bârladului în locuri sărăturoase. Planta era arsă. Cenuşa ei conţine carbonat de sodiu. Prin cenuşa pusă pe o sită se trecea apă, apoi aceeaşi apă se trecea încă o dată şi încă o dată până devenea leşie, adică sodă caustică. Procedeul apare în “Arte industriale”, cartea arabă scrisă la 1295 de Yusuf ibn Umar, regele Yemenului. Soda caustică şi apa dau reacţie exotermă, cu degajare de căldură. Americanii au construit în 1883 locomotive în cuptorul cărora se punea sodă caustică şi apă. Căldura degajată prin reacţia exotermă transforma în abur apa din boiler, care abur punea în mişcare locomotiva. În Insulinda se folosesc ca detergent nucile arborelui de săpun. Acestea se pun în apa de spălat când dă în clocot. Aceeaşi utilizare au în statele americane Arizona, Noul Mexic, Texas şi în statele mexicane Sonora, Chihuahua, Coahuila nucile plantei yucca elata. Chinezii din provinciile Gungsi si Guangdong folosesc ca detergent uleiul extras din fructele aşa numitului arbore de seu. Marian Rotaru

Leave a Comment