Google

În căutarea timpului pierdut (LXIV)

Written on:iulie 30, 2019
Comments
Add One

„Doar schimbarea este veşnică”, scria în sec. VI î.Hr. filosoful grec Heraclit şi într-adevăr o lume este azi, o alta a fost ieri. Când eram elev petreceam vacanţele la bunicii din Ciocani. Ajungeam la ei cu rata. Aşa erau numite autobuzele de ţară, mereu prăfuite, mereu aglomerate, fără să se mai ştie că termenul era acronimul de mult uitatei Regii Autonome de Transport cu Autovehicule, companie de stat înfiinţată în 1946. Sus pe dealul care domină Ciocaniul bunicul avea o vie. Într-o primăvară tăiau la vie doi bătrâni născuţi pe la 1890. Ca vârstă erau de o seamă cu butucii. Munceau şi depănau amintiri. Pe vremea copilăriei lor, jos în vale, lunca Tutovei era acoperită de baltă. Căutau din ochi locurile unde pescuiseră ori pe unde răvăşeau păpurişul să caute ouă de raţă sălbatică. Ascultam şi nu-mi venea să cred. Unde-i balta? În faţa mea vedeam doar un şes sărăturos cu iarbă măruntă. Tutova îl străbătea leneşă, despletită în două braţe care închideau un ostrov uscat. Mai la sud braţele se adunau, râul se lăţea şi acolo înainte vreme ciocănarii puneau cânepa la topit. Azi râul Bârlad este un biet fir de apă, aproape mort, dar cu ceva decenii in urmă era mare şi bogat. La Ghidigeni pescuitul cu năpatca pe râu era pentru mulţi o ocupaţie. Prin gârlele desprinse din braţul principal se adunau scoici bune de gătit. Când eram copil Balta Ţiganilor hrănea toată suflarea Veneţiei, cum se numea mahalaua de ţigani din Ghidigeni. După tradiţia locului pe Bârlad pescuiau numai românii, ţiganii pescuiau pe balta lor. Stăteau în apă până la brâu cu o traistă atârnată de gât şi prindeau peşte cu năpatca ori cu butoiul de tablă. Ţineau butoiul ridicat deasupra apei o vreme şi apoi dintr-odată îl afundau. Vârau mâna în butoi, adunau peştii captivi, uneori găseau şi raci şi-i puneau în traistă. Saramura de peşte le plăcea şi românilor. Îmi amintesc cu poftă de peştii fripţi pe plită: porcuşori ori  chişcari gustoşi ce semănau cu şerpii, dar şi de puietul de peşte prins cu sita pe gârlă. Mulţi săteni  aveau iazuri cu peşte, iar în satul vecin Gefu, gospodarul Grigore Chiţiga era proprietarul unui lac, omul avea şi barcă. În anii 1930 familia Chissoveloni din Ghidigeni a înfiinţat într-un iaz prima crescătorie de crap chinezesc din România. „Nu-i nimic mai sigur decât uitarea”, spunea scriitorul suedez Par Lagerkvist. Câţi bârlădenii mai ştiu azi că în anii 1930 funcţiona în oraş, lângă oborul de vite, celebra pe atunci fabrică de bomboane Ion Gruia specializată pe drajeuri din fructe? Nu mai ştiu nici de fabrica de oţet înfiinţată la Bârlad de familia Chrissoveloni. Oţetul produs, marca Florica, era mult apreciat. Printre fabricile interbelice ale Bârladului, acum uitate, se numără Dimitrie Căruţaşu de confecţii, Ruben Bernstein de mobilă, Parizianul de haine din blană, Adolphe Kahane de tricotaje. În volumul “Hoinărind prin ţară” publicat în 1932, Mihai Tican Rumano notează la Bârlad o fabrică de spirt. Nu mai ştim nimic de ea, cum nu mai ştim unde era fabrica de ulei Noris Silvian, naţionalizată în 1948. Caşcavalul pe care-l preparau ciobanii de pe muntele Penteleu din Buzău era vestit. Nu lipsea de pe masa lui Napoleon I Bonaparte. Întreaga reţetă a caşcavalului o ştia numai baciul, starostele ciobanilor de pe Penteleu. Unele preparative le făcea doar el, fără să-l vadă nimeni. Înainte de moarte baciul desemna următorul staroste şi-i zicea reţeta. În 1864 baciul a murit pe neaşteptate şi a dus cu el taina caşcavalului. Se pare că punea ceva usturoi şi matura cascavalul în coajă de brad. Din 1864 nu se mai face adevăratul caşcaval de Penteleu, dar am uitat asta şi aşa a rămas renumele caşcavalului ca marcă de comerţ. Ceara de culoare verde, aromată, era în sec. XVIII produsul moldovenesc mult căutat la export, zicea Dimitrie Cantemir în “Descrierea Moldovei”. Numai stuparii moldoveni ştiau să prepare ceara verde, meşteşugul lor era secret, dar reţeta ei s-a pierdut. Hrănind albinele cu anumite plante stuparii din regiunea anatoliană Pontus obţineau o miere care îmbăta ca alcoolul, iar cei din Creta o miere medicinală deosebită. Uitarea a făcut să piară ambele sortimente. La începutul sec. XX mulţi stupari moldoveni, între care străbunicul meu din Ciocani, aveau stupi primitivi împletiţi din nuiele şi lipiţi cu lut. Mierea şi ceara erau bogăţia vechiului judeţ Vaslui, de aceea avea pe stemă ca însemne heraldice trei albine şi un stup tradiţional. Stupii primitivi tradiţionali semănau cu nişte colibe. În sanscrită se spune stupa la căsuţele în care hinduşii pun ofrandele pentru morţi. Casuţe cu ofrande asemenea celor din India vedem în Ţara Luanei din Munţii Buzăului, remarcă autorul Silviu N. Dragomir. În stupul primitiv se fixau pe orizontală beţe de care albinele prindeau fagurii. Fagurii apăreau ca nişte bărbi, aşa îi fac şi albinele sălbatice din pădure. Pe la jumătatea sec. XX mai erau prin părţile Tutovei, la Ghidigeni, la Bâcleşti ori în alte sate, copaci seculari cu scorburi în care se adunau albinele sălbatice. După ce alungau albinele cu fum, ţăranii scoteau din scorbură zeci de kilograme de miere. Albinele de pădure produc mierea mai mult din seva copacilor, decât din nectarul florilor. Este aşa zisa miere de mană. În manualul de Geografia României din 1946 scria că România avea în păduri 240.000 de stupi primitivi. Ca să scoată mierea vechii stupari storceau fagurii. Centrifuga pentru extras mierea va fi inventată prin sec. XVIII. Un stupar neamţ a trimis ucenicul să ducă unui prieten de la oraş nişte faguri. Ucenicul a plecat pe jos şi pe drum, din joacă învârtea traista cu faguri. La destinaţie prietenul stuparului vede uimit că mierea era adunată pe fundul traistei. Când a aflat, stuparul nu a certat pe ucenic. A gândit şi a inventat centrifuga. “Trei nemţi când se adună, fac o maşină”, zice o vorbă. Cu vremea memoria colectivă se denaturează, dar şi aşa este nepreţuită pentru cunoaşterea trecutului. Ca exemplu revin la poetul roman Ovidiu din sec. I, exilat la Tomis, important pentru cultura noastră. În volumele de versuri Tristele şi Ponticele poetul oferă informaţii preţioase despre geţi. Geţii au avut poeţi lor. Despre un rege get poet amintesc “Istoriile” lui Herodot, lucrare din sec. V î.Hr. Alt rege get poet, Cotys din Dobrogea, era prieten cu Ovidiu. Numai că poeţii geţilor de care noi ştim scriau în greceşte. Primul poem în graiul geţilor l-a scris Ovidiu şi de aceea strămoşii noştri l-au adulat. În folclorul Constanţei sunt multe legende culese de autorul Titus Cergău şi care de bună seamă se referă la Ovidiu, chiar dacă i-a fost uitat numele. Spun legendele de un străin, om însemnat, care a trăit o vreme la Tomis. Străinul venea dintr-o vale plină de trandafiri. Probabil aşa a descris Ovidiu tomitanilor Sulmona, oraşul natal din regiunea italiană Abruzzo, pitit în Valea Peligna a Alpilor Apenini. Valea era locuită de peligni, urmaşii pelasgilor din Carpaţi veniţi de mult în Italia. Sulmona era celebră pentru trandafirii ei, iar azi pentru bomboanele pe care le produce, considerate marcă de regiune. Din Sulmona, dintre roze, trandafirii văii, a plecat spre pământul românesc familia de nobili Rosetti căreia îi datorează mult istoria şi cultura noastră. Din familie s-a ridicat o pleiadă de scriitori, publicişti, savanţi: Lascăr Rosetti, Mircea Rosetti, paşoptistul C.A. Rosetti, Maria Rosetti, prima româncă ziarist, Teodor Rosetti, Radu R. Rosetti, Dumitru Rosetti-Teşcanu, Nicolae Rosetti-Bălănescu, filologul Alexandru Rosetti, ziarista şi romanciera Adina Rosetti. Familia a dat pe Elena Rosetti-Solescu devenită Elena Cuza, pe Nicolae Rosetti-Roznoveanu, ultimul domnitor al Moldovei în aprilie 1866 şi apoi erou al Războiului de Independenţă, pe domnitorii Principatelor Române Anton şi Manole Giani-Rosetti, pe regentul Moldovei Iordache Rosetti-Roznoveanu. Rădăcină în familia Rosetti are prinţesa Maria Ioana Cantacuzino, luptătoare anticomunistă şi romancieră cunoscută cu pseudonimul Oana Orlea. O ramură a familiei locuieşte în Anglia. Aparţin acesteia poeţii Christina şi Gabriel Rosetti. Ca cititor l-am îndrăgit pe Radu D. Rosetti, fiul publicistului şi dramaturgului Dimitrie Rosetti, nepot al scriitorului şi istoricului Radu Rosetti. Radu D. Rosetti a publicat regulat articole în 14 reviste şi ocazional în multe altele. A scris poezie, epigramă, proză şi dramaturgie, a tradus romanele Robinson Crusoe şi Călătoriile lui Guliver. Avocatul Radu D. Rosetti a umblat mult, a avut har de povestitor, de aceea în centrul operei sale stau cărţile de călătorie: “Veneţia”, “Din largul lumii”, “Hai-hui”, “Dincolo de hotare”, “Din pravoslavnica Rusie”, “Din Egipt”, ”Instantanee turistice”, “La capătul Pământului”. Marian Rotaru

Leave a Comment