Google

În căutarea timpului pierdut (LXIII)

Written on:iulie 22, 2019
Comments
Add One

Vorbeam în articolul anterior despre insulele din Marea Neagră. În 2018 guvernul a aprobat construirea a două insule artificiale în largul Constanţei, una de 25 de hectare, cealaltă de 31. Prima insulă legată prin pod de ţărm va găzdui fabrici pentru prelucrarea primară şi ambalarea produselor alimentare zise coloniale, cum ar fi mirodeniile, importate vrac în stare brută, iar cealaltă rezervoare de petrol. În acelaşi an guvernul danez a hotărât să construiască în largul portului Copenhaga nouă insule artificiale pe care se va dezvolta cea mai mare platformă industrială europeană pentru microelectronică. Danezii vor atinge obiectivul, să vedem dacă îl vom atinge şi noi. Prin 2010 Primăria Constanţei intenţiona să construiască în largul oraşului trei insule cu hoteluri pentru turişti, să ancoreze o insulă plutitoare cu hotel, piscină, localuri, iar la Mamaia pe lacul Siutghiol să înalţe pe piloni deasupra apei un sat lacustru cu magazine de suveniruri şi locante. Totul a rămas la stadiul de proiect. Păcat! Litoralul devenea mai atractiv, iar asta aducea bani. Curiozităţile atrag turiştii! Auzisem în copilărie că la Constanţa un cetăţean avea în curte singurul măslin pe rod din România. Tot în copilărie citisem într-un almanah calendar despre nymphaea lotus termalis, floare acvatică, relict al erei terţiare. În terţiar, cu milioane de ani în urmă, pământul nostru avea clima tropicală şi de atunci această specie s-a perpetuat până azi în apele termale din Ţara Crişurilor, acea parte a Bihorului cuprinsă între râurile Crişul Alb, Crişul Negru şi Crişul Repede. Lotusul termal creşte pe râul Peţea, pe lacul Peţea şi în iazurile din staţiunea Băile Felix. Rudele lotusului termal sunt speciile de lotus din flora spontană ori cultivate în Egipt, India, Burma, Anam, Cochinchina, Cambogia, Laos, China, Coreea. În aceste ţări se fac conserve din rizomii lotusului muraţi în oţet cu adaos de zahăr, usturoi şi chili, un soi de ardei iute. Din seminţe se face o făină folosită la prepararea celebrilor tăieţei asiatici. Din tulpinele tinere se face salată, iar din frunze şi flori ceai. Din flori se prepară parfumuri, medicamente sedative ori sunt adăugate în tutunul pentru ţigări. Fibrele din tulpinele mature sunt ţesute. Celebre sunt ţesăturile din fire de lotus produse în oraşul Siem Reap din Cambogia sau de poporul Intha care trăieşte pe lacul Inle din statul Shan, Burma. Omenii Intha îşi duc viaţa în bărci. În bărci au casa şi gospodăria, coteţele cu găini. Sunt pescari şi au grădini plutitoare de legume plantate pe împletituri din nuiele acoperite cu mâl. Când se deplasează pe lac, trag grădinile după ei. Lotusul este folosit pentru epurarea ecologică a apei. Poate fi folosit şi la noi în bazinele de epurare a uzinelor de apă, pentru a elimina utilizarea clorului toxic şi a avea toate celelalte beneficii economice pe care le oferă planta. Lotusul termal m-a fascinat şi am reuşit să-l văd în 1978 la Băile Felix, lângă Oradea. Ţinutul care cuprinde Băile Felix şi Băile Episcopale se cheamă Ţara Haieu. Haieu este cuvânt arhaic, desigur get, păstrat în graiul românilor din Crişana. Ei zic haieu la aburii fierbinţi. Aburii fierbinţi înseamnă căldură ori la cald se spune hot în engleză, hiti în norvegiană, hitia în saxonă, din saxoni se trag saşii, hete în frizonă, limba insulelor Frizone, hitze în vechea germană. Ţara Haieu înseamnă Ţara Apei Calde, toponim inspirat de râul Peţea care o străbate, râu cu apă termală care nu îngheaţă niciodată. Până nu demult râul învârtea roţile multor mori care ferite de îngheţ lucrau şi iarna. Romanii au înfiinţat în zonă primele sanatorii care puneau în valoare apa termală.  Pe la 1720 sunt construite staţiunile Băile Felix şi Băile Episcopale, numite în 1948 Băile 1 Mai. Primele informaţii despre Ţara Haieu apar în cărţile: „Therme Varadinesis”, publicată în anul 1777 de Ştefan Hatvany şi „Apele termale de la Oradea” scrisă de Anton Magyar în 1850. Ţinutul Haieu şi apele sale minunate sunt lăudate în secolul XVI de scriitorul Nicolaus Olahus şi de poetul Ianus Panonius. Apropo de cartea lui Hatvany, numele iniţial al Oradei a fost Varad, toponim cu etimologia în arianul var-cetate, înrudit cu germanul wardein care înseamnă tot cetate, cu englezul wall-zid şi cu românescul, probabil get la origine, var (pentru văruit zidurile). Cetatea Varad era mare faţă de aşezările din jur, de aceea ţăranii din Crişana i-au zis Varadul Mare-Zidul Mare. Cu timpul prin evoluţia limbii române în loc de Varad s-a pronunţat Oradea, numele oraşului devenind Oradea Mare păstrat ca atare până în 1950. Vecină cu Ţara Haieu este Ţara Cordău, alt ţinut bihorean. Corda în latină înseamnă coardă, frânghie. De la latinul corda se trage numele Munţilor Cordilieri întinşi din Alaska până în Ţara Focului. Numele Ţării Cordău vine de la ocupaţia tradiţională a localnicilor mari cultivatori de cânepă şi meşteri în împletitul frânghiilor şi sforilor. În Ţara Cordău se poate admira complexul lacustru Cefa, minune a naturii despre care scrie Petre Găştescu în volumul „Lacurile Terrei”. Sunt 200 de lacuri apropiate, cu suprafaţa totală de 640 de hectare, aşezate pe o luncă cu iarbă măruntă, tivită ici colo ca petice de pădure. Lacurile au mult peşte. La Cefa în 1905 s-a înfiinţat prima crescătorie de crap de pe teritoriul României. Este la Cefa un han pecăresc asemenea unei case ţărăneşti bihorene, dar aşezat pe piloni deasupra unui lac. Eu însă am mâncat crap la ţepuşă preparat de un localnic acolo în mijlocul şesului. A înfipt crapii curăţaţi cu gura într-o ţepuşă de lemn. Ţepuşele le-a înşiruit aplecat spre o vatră cu jăratec. Peştii s-au copt la dogoarea jarului şi erau delicioşi. Sunt locuri deosebite în România care pot fi valorificate turistic, iar turismul asigură piaţă de desfacere pentru producătorii locali. Ce mănâncă turistul străin poate produce ţăranul român, dar ca străinii să lase banii la noi, ar trebui ca ţara să fie bine văzută. Cândva era! Pe vremea Marii Crize Economice din anii 1929-1933 exporturile româneşti scăzuseră cu 57,60%, ceea ce a afectat grav bugetul ţării. Ca să facă rost de bani statul român a vândut în 1933 obligaţiuni răscumpărabile după 20 de ani pe piaţa suedeză. Suedezii au cumpărat obligaţiunile româneşti. Făcuseră această investiţie pe termen lung pentru că vedeau în România o ţară solvabilă şi serioasă. Mă întreb daca azi ar mai cumpăra aşa ceva! În 1953 guvernul comunist a refuzat să răscumpere obligaţiunile “regimului burghez”. Datoria neplătită a tot crescut. Pe de altă parte în al doilea război mondial, România a vândut Germaniei petrol, lemn şi grâu până în august 1944. Numai că de la 1 ianuarie 1943 nemţii n-au mai plătit marfa promiţând că vor achita datoria după război. Nu au plătit-o nici până azi. Ca să recapete credibilitatea ţării, Guvernul României ar trebui să compenseze datoria către suedezi, cu datoria pe care o au nemţii faţă de noi. Adică nemţii să plătească suedezilor datoria noastră. Sumele sunt aproape egale. În 1945 România a confiscat 20.000 de mărci de comerţ germane aflate pe piaţa noastră. Economia românească nu le-a folosit, în afară de marca Nivea, preluată de o fabrică de cosmetice din Cluj-Napoca. În 1990 Germania a vrut să răscumpere mărcile sale, urmând ca în loc să retehnologizeze uzina de apă grea de la Drobeta Turnu Severin şi să contruiască la Bucureşti două uzine de procesare a gunoaielor, fiecare cu capacitatea de 5.000 de tone zilnic. Uzinele urmau să să recupereze din gunoaie şi să baloteze materialele utile: metale, hârtie, plastic etc., să obţină biogaz şi bioîngrăşământ agricol din resturi menajere, agent termic prin arderea resturilor combustibile. A făcut ce a făcut statul român postrevoluţionar şi praful s-a ales. Mărcile le-am pierdut. Firma Nivea se cheamă acum Farmenc, uzina de apă grea a fost închisă şi păcat, apa grea se exporta la preţul aurului, iar la Bucureşti în loc de procesarea gunoaielor avem dezastrul ecologic de la Glina şi milioane de euro îngropate an de an. Un inventator român, Andrei Hododi, a obţinut din gunoaie un material de construcţie numit duref. Din duref se fac semifabricate pentru construcţii şi piese de mobilier. La Timişoara a deschis în 1991 o uzină pilot pentru aşa ceva. Produsele erau exportate în Anglia. Domnul Hododi a cerut statului ajutor pentru a înfiinţa în ţară o reţea de fabrici de duref. Fabricile aduceau bani, locuri de muncă şi o Românie curată. Nu numai că nu a fost ajutat, dar s-a făcut totul pentru a dărâma afacerea şi a compromite invenţia. Spuneam că în 1983 Berlinul Occidental exporta gunoaiele în Republica Democrată Germană. RDG procesa gunoaiele şi dădea în locul lor Berlinului Occidental materiale de construcţie. Marian Rotaru

Leave a Comment