Google

În căutarea timpului pierdut (LX)

Written on:iulie 1, 2019
Comments
Add One

Energia care a împietrit pe soldaţii ruşi despre care scriam mai înainte, o aveau desigur şi gorgonele, monştri feminini despre care mitologia greacă spune că locuiau în insulele Gorgonide, un arhipelag mitic neînregistrat de geografia reală, plasat în Oceanul Atlantic, lângă coasta Marocului de azi. Gorgonele aveau pe cap şerpi în loc de păr, iar omul care le privea împietrea pe loc. Viitorimea a reţinut despre gorgone că erau înspăimântătoare şi de la ele a rămas vorba că “de frică s-a făcut stană de piatră”. Lui Perseu, erou din mitologia grecilor, regele din insula grecească Serifos i-a cerut să aducă capul unei gorgone. Perseu a reuşit să răpună una, dar asta pentru că şi-a protejat vederea cu un scut pe care îl dăruise zeul Apolo. Ţăranii noştri erau convinşi că basmele şi legendele sunt toate adevărate, că tot ce spun s-a petrecut aievea, departe, foarte demult. Numai că adevărul din basme şi legende este adesea spus metaforic, pentru că oamenii din vechime au relatat cele văzute şi trăite după nivelul lor de cunoaştere. Poate Gorgonele erau roboţi de sorginte extraterestră, şerpii de pe cap erau antene, iar scutul lui Apolo un vizor care oprea razele ucigătoare. O poveste arabă din “O mie şi una de nopţi” spune că nişte călători au plecat  la drum în adâncul Saharei să caute legendara cetate Brass, veche de când Lumea. Au găsit-o, dar în cetate nu mai trăia nimeni, peste tot zăceau trupurile localnicilor împietrite în diferite poziţii, ca şi cum în timpul activităţii cotidiene i-a lovit pe neaşteptate o energie ucigătoare. Un uriaş împietrit a fost dezgropat în 1869 lângă oraşul Cardiff din statul NewYork, un altul în 1877 pe dealul Muldoon, statul Colorado. Un uriaş pietrificat se vede încastrat într-o stâncă la Corbii de Piatră, judeţul Argeş, iar la Şerbeşti, judeţul Neamţ, există un monolit, probabil sculptura străveche a unui chip omenesc, dar despre care sătenii zic că este capul pietrificat al unui uriaş, iar trupul acestuia zace sub pământ. La fel ca sătenii din Şerbeşti, indienii Quinnipiac din statul Connecticut cred despre un monolit antropomorf de pe muntele Carmel, aflat pe teritoriul tribal, că ar fi un uriaş pietrificat. Uriaşul acela este regele răului. Când se va trezi, lumea va fi în pericol! Cuvintele româneşti stâncă, stană, stei şi englezul stone-stâncă, vin din arianul stoi-piatră. Din stoi se trage numele Stan întâlnit la români şi la englezi.

Praga este oraşul Golemului, statuia din lut căreia i-a dat viaţă rabinul Loew ben Bezalel, iniţiat în kabala, tainica ştiinţă ezoterică a evreilor. Loew a trăit în Josefov, ghetoul evreiesc din Praga, rămas în istoria literaturii ca locul natal al romancierului Franz Kafka. Menirea Golemului era să apere pe evrei, dar creatura odată animată prin rostirea unui descântec scăpa de sub control şi sfâşia pe oricine. Trebuia rostit alt descântec care să o readucă în starea de statuie. Cum era periculos chiar şi pentru evrei, Golemul a fost închis în mansarda Noii Sinagogi Vechi din Josehov. S-a luat şi scara de la mansardă ca să nu poată coborî. Sinagoga a fost construită, spune tradiţia, cu pietre aduse de îngeri de la Ierusalim, din ruina Templului dărâmat de romani în anul 70. În timpul ultimului război mondial, nişte nemţi din armata de ocupaţie urcă în mansardă, dar imediat trupurile lor sfârtecate cad în stradă. După grozava întâmplare patrulele germane ocoleau cu grijă sinagoga. Ca personaj Golemul apare în romane scrise de Gustav Meyrink, David Wisniewski, Berthold Auerbach, Gustav Philippson, Franz Klutschak, Adam Tendlau, Leopold Weise. O statuie poate fi însufleţită? Pygmalion a dăltuit o femeie frumoasă. I-a zis Galatea şi s-a îndrăgostit aşa tare de nudul sculptat că i-a dat viaţă, scrie Ovidiu în “Metamorphoze”. Cândva moaii, uriaşele statui de piatră din Insula Pastelui se deplasau singure, preoţii le puneau în mişcare cu o anume incantaţie şi la nevoie apărau insula de invadatori. Aşa cel puţin au consemnat înaintaşii pascuanilor pe tăbliţele rongo-rongo. Ţiganii, arată Cristian şi Miriam Dikol în volumul „Magia ţigănească”, plăsmuiesc statui de lut cu formă omenească, numite samca, pe care le animă cu descântece şi le pun să ucidă. Din ochii samcăi însufleţite scânteiază o lumină roşie. De unde au ţiganii această ştiinţă? Originea ţiganilor nu-i ştiută, venirea lor din India este ipotetică. India îi reneagă! În „Schiţe despre ţigani”, Mihail Kogălniceanu scria: ”Ţiganii nu au nicio credinţă: cred încă în fetişism, se închină la tot ce e folositor, la corturi, la vânt, cred în destin. În Europa se dau creştini, în Turcia mahomedani şi dacă ar fi un regat evreiesc, s-ar face mozaici. În Moldova botează copiii, dar nu din credinţă, ci din cauza câştigului ce-l iau de la cumetru”. În realitate ţiganii slăvesc pe Mashmurdalo, un uriaş aciuat, zic ei, în adâncul codrului. Alchimiştii vor să creeze în retortă, prin reacţii chimice, un om miniatural numit homuncul. Despre homuncul a scris prima dată egipteanul Zosimos din sec. IV, în “Cartea cheilor lucrării” şi se zice că a fost creat în sec. IX de Geber, alchimist arab, medic, matematician, geograf, filosof, autor a zeci de cărţi. După figura marelui Geber s-au creionat personaje din romanele: “Alchimistul”, “Cazul lui Charles Dexter Ward”, “Opt” şi “Focul” scrise de Pablo de Coehlo, H.P. Lovercraft  şi Katherine Neville. Interesul europenilor pentru homuncul l-a deşteptat în sec. XVI medicul Philippus von Hohenheim prin tratatele de alchimie: “De homunculus” şi “De natura rerum”. În cartea “Viaţa părinţilor deşertului din Egiptul secolului IV”, Lucien Regnault relatează învierea unui copil mort săvârşită de un pustnic din Kelia, ţinut egiptean arid unde se nevoiau asceţii creştini. Cei Opt Nemuritori, celebrii magi din mitologia chineză, înviau morţii şi la fel preoţii Egiptului antic puteau să învie un mort rostind o formulă magică care convingea sufletul Ka să reintre în trupul mumificat. Formula ar fi ajuns până la noi notată pe un papirus. Cuvântul rostit are propria energie, energie folosită în magie atât de preoţii egipteni cât şi de kabaliştii evrei. Tema a inspirat romanul lui Bran Stocker, “Rubinul cu şapte stele”. Vorbim de vremurile trecute, dar iată că zombii, morţii din Haiti animaţi de vrăjitorii woodoo, sunt un fenomen contemporan şi pare-se real, cum argumentează Brad Steiger în cartea “Zombi, morţii vii”. În Haiti zombii sunt folosiţi ca ucigaşi în trupele de represiune ori adesea ca sclavi pe plantaţii. Faţa lor este inexpresivă, privirea fixă. În spaţiul european nu aveam de a face cu zombi, ci cu vampiri, morţii vii care se hrănesc cu sânge omenesc. Ţăranii români le zic vârcolaci. De fapt nu sângele îi hrăneşte, ci energia din sânge. S-a făcut autopsie pe cadavrul conservat al unui paznic de la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti. Deşi omul murise acum 120 de ani, în ţesuturi avea celule vii! Se hrăniseră desigur cu energia cosmică. La fel se hrănesc zombii, dar şi unii oameni vii care deşi nu mănâncă şi nu beau trăiesc normal. Fenomenul se cheamă Inedia. Sufletul trăieşte independent de trup, dovadă este cazul unei femei din satul tutovean Ciocani. Acum câteva decenii ciocănarii mergeau la Bârlad pe jos. Numai când duceau marfă la piaţă foloseau căruţa. Spre deosebire de toţi ceilalţi, femeia mergea dormind. Dacă o trezeai, privea în jur şi aprecia că până la Bârlad mai are atâta de dormit. Adormea iarăşi fără să slăbească pasul. La marginea târgului se trezea. Cine ghida trupul femeii? Fără îndoială sufletul, una din acele “Stranii inteligente invizibile”, cum sună titlul unei cărţi scrise de Florin Gheorghiţă. Credinţa ţăranilor ardeleni din sec.XIX  în existenţa vampirilor  a inspirat romanul “Dracula” scris de Bran Stocker. Romanul a adus celebritate Transilvaniei, dar şi vampirismului, noţiuni de neseparat în mintea occidentalilor. În romanul lui Stocker castelul contelui vampir Dracula este plasat în Ţara Bârgăului din estul Transilvaniei. Deşi comuniştii interziseseră cartea, în 1975 scriitorul Alexandru Misiuga convinge autorităţile că mitul literar al contelui Dracula poate stoarce bani de la turiştii străini. Pe Pasul Bârgăului s-a construit un hotel, cu aliura castelului din roman, împodobit la intrare cu bustul lui Bran Stocker. Pentru a crea atmosferă, împrejurimile au fost denumite Ţara Dracula. Strădania domnului Misiuga a atras admiraţia societăţii londoneze Casa Nobiliară Dracula patronată de prinţul Ottomar Berbig, urmaş a lui Vlad Ţepeş. Societatea l-a înnobilat acordându-i titlul de conte de Bârgău. Azi Ţara Dracula-DraculaLand este marcă de turism. Vizitatorii târgului de turism de la Berlin, ediţia 2017, au primit paşapoarte onorifice emise de DraculaLand. Marian Rotaru

Leave a Comment