Google

În căutarea timpului pierdut (LVII)

Written on:iunie 9, 2019
Comments
Add One

Cum spuneam în articolul dinainte, am ajuns la Viniţa. Aici trenul a oprit. Eu şi colegii de cuşetă coborâm pe peron. O bătrână vine la noi cu un paner de răchită. Avea câteva mere şi spera să le vândă nouă. Nu a fost să fie. Apare un miliţian şi biata femeie se face nevazută. Nu ştiu de unde a apărut individul, parcă s-a materializat din aer. Aşa ca din întâmplare, miliţianul rămâne lângă noi şi aprinde o mahorcă. Suim în tren să luăm câte o haină, era cam frig. Când să coborâm iarăşi, scara de la vagon fusese luată ca să nu ne mai putem da jos! Intru cu un amic într-un bar din Kiev. În URSS era atunci prohibiţie la alcool. Nu găseai în baruri decât cafea şi sucuri naturale de fructe. Mesele din local, cu câte patru scaune, erau ocupate în afară de una. Acolo ne aşezăm. Clienţii veniţi după noi aşteptau la tejghea pentru că barmanul  servea numai pe cei pentru care erau locuri. Oamenii au văzut că suntem străini şi deşi la masa noastră erau două scaune libere, nimeni nu ni se alătură. Într-un târziu cineva întinde mâna, trage scaunele libere şi le îngrămădeşte la masa lui, ca să poată sta doi dintre cei ce aşteptau. Facem o experienţă! Urcăm la un bar amenajat pe acoperişul unui bloc cu douăsprezece etaje. La o masă vedem eternul pahar cu suc, ceaşca cu cafea şi o ţigară care fumega în scrumieră. Alături cascheta unui militar. Era plecat momentan. Luăm sucul şi cafeaua de rigoare, ne aşezăm la masa soldatului, chiar în faţa lui. Oşteanul apare, se aşează, aprinde altă ţigară, soarbe din cafea. Îl lăsăm să înghită, apoi vorbim româneşte. Tânărul ridică ochii, uimit şi oripilat. Dă pe gât restul de cafea, lasă sucul, ia ţigara, cascheta şi pleacă fără să întoarcă privirea. Sovieticii trăiau sub teroare şi mai rău de atât, acceptau acest trai, nu mai aveau demnitate. Bunicul din Ciocani, Vasile Ivas, a fost deţinut politic. Comuniştii l-au aruncat în puşcărie. A suportat şapte ani şi jumătate de muncă silnică în regim de exterminare, bătăi, umilinţe. I-au confiscat averea, pe mama au dat-o afară din liceu. Cu toate cele îndurate, bunicul şi bunica Amalia au ţinut capul sus cu demnitate! Nu recunoşteau statul comunist, nu mergeau la vot, nu cereau nimic de la autorităţi. Bunicii au refuzat de la statul comunist până şi pensia de bătrâneţe la care aveau dreptul legal ca ţărani necolectivizaţi! Societatea care nu respectă cetăţenii este condamnată. În Japonia s-a înţeles acest adevăr şi din 1946 toţi cetăţenii au fost înnobilati cu rangul de samurai. Fiind nobili, se supun Codului Onoarei-Bushido. Japonia a mizat pe demnitatea umană şi iat-o puternică, păşind viguros spre sec. XXII!

Ajuns la Sankt Petersburg i-am spus domnişoarei ghid că vreau să vizitez insula Kotlin din Marea Baltică şi insula Kiji de pe lacul Onega. Ghida mă  sfătuieşte să nu fac aşa ceva de capul meu, risc să fiu arestat şi trimis pe viaţă într-un lagăr din Siberia. În timpul puterii sovietice străinii nu aveau voie să se abată de la traseul excursiei. Un coleg de serviciu povestea că într-o excursie cu maşina personală făcută în Estonia Sovietică s-a abătut de la itinerariu ca să viziteze un castel medieval. Nu a mers doi kilometri care ducea la monument, că este survolat de un elicopter şi o maşină a miliţiei blochează drumul. Estonia, ca toate ţările baltice era mai occidentalizată, autorităţile mai civilizate. A fost doar mustrat si obligat să revină la traseul aprobat. Vroiam să ajung pe insula Kotlin să văd oraşul Kronstadt, veritabil muzeu architectonic. Kronstadtul a fost timp de două secole baza flotei militare ruseşti şi sediul Amiralităţii. Aici a avut loc în 1921 revolta anticomunistă a marinarilor ruşi, înnăbuşită în sânge de bolşevici. Au ucis 11.000 de marinari. Masacrele erau la ordinea zilei în Rusia Sovietică. Kazacii de pe Don au luptat contra comuniştilor, pune mărturie romanul “Donul liniştit” a lui Mihai Şolohov, dar până la urmă în 1926 au hotărât să renunţe la luptă dacă li se recunoaşte autonomia. S-au înţeles cu bolşevicii ca pe 15 august, de Sf. Maria, să încheie pace cu puterea sovietică. Au venit 30.000 de kazaci în faţa unei biserici, dar în locul delegaţiei sovietice apar avioane. Toţi cazacii sunt ucişi, mitraliaţi din aer. În 1949 ruşii au detonat prima bombă nucleară pe un poligon din Khazastan. După explozie, pe terenul contaminat radioactiv, 50.000 de ostaşi au fost puşi să facă manevre. Toţi vor muri de cancer. Insula Kotlin este patria Sf. Ioan de Kronstadt, autor de lucrări teologice şi a fizicianului Piotr Kapitsa, laureat al Premiului Nobel. Insula a fost cucerită în 1703 de la suedezi de Petru cel Mare. Tot ţarul Petru  a construit Kronstadtul. Lucrările au fost conduse de contele Avraam Hanibal, general  rus, străbunicul poetului Alexandr Puşkin. Puşkin a dedicat înaintaşului romanul  „Arabul lui Petru cel Mare”. I-a zis aşa străbunului pentru că era negru. Locul naşterii lui Hanibal nu-i  ştiut sigur. Henry Salt scrie în cartea „0Voiaj în Abisinia” că s-ar fi născut în satul Lago din Eritreea. Diodonne Gnamankou susţine în volumul „Puşkin, Camerun şi Avraam Hanibal” că viitorul general a ajuns în Eritreea, dar a văzut lumina zilei în sultanatul Lagone-Birni din Camerun. Insula Kiji are 500 de hectare, apartine republicii Karelo-Fineză şi este locuită de vepsi, naţie înrudită cu finlandezii şi karelii. La anul 1900 insula avea 14 sate şi un complex monahal celebru. Clădirile mănăstireşti şi bisericile sunt construite numai din lemn. Din lemn sunt până şi cuiele. De aceea Kiji s-a numit Florenţa de Lemn. În 1932 bolşevicii alungă călugării din insulă, iar în 1950 şi pe majoritatea locuitorilor mireni. Astăzi insula este muzeu arhitectonic, îngrijit şi păzit de locuitorii singurului sat rămas pe insulă. Insularii sunt pescari, cultivă legume, cartofi şi secară, cresc vaci şi au o moară de vânt. Curiozitatea pentru insula Kiji mi-a trezit-o lectura cărţii geografului Nicolae Pop, „Orizonturi Europene”. Într-un magazin din Sankt Petersburg las vânzătoarei, o fată drăguţă, restul, câteva copeici. Dau să plec. Desigur pe vânzătoare o interesau banii, dar nu avea curaj să i-a de la un străin. Salariile erau mici în Rusia, în medie 190 de ruble, cam 1.520 de lei pe lună. La noi cea mai mică leafă era de 1.800 de lei. Se câştiga mai bine în Siberia, media de 600 de ruble şi cu facilităţile gratuite. „Gaspadin-domnule!”, strigă fata la mine şi arăta copeicile. Fac semn că sunt ale ei şi plec. „Gaspadin”, strigă iar. Din ochi arată banii şi cu degetul bate obrazul. Am luat copeicile. Fata mi-a aruncat o privire rece şi întoarce capul către abac. Vânzătorii ruşi nu purtau creionul după ureche ca să facă socotelile, precum prăvăliaşii noştri de ţară din vremea copilăriei mele, dar nu aveau nici calculatoare electronice. Foloseau abacul, numit şi calculator cu bile, prima maşină de calcul din istoria lumii. A fost inventată în Roma antică. Blaise Pascal inventează în sec. XVII calculatorul cu roţi dinţate, superior abacului, în 1920 apar maşinile electrice de calcul, în 1930 tabulatorul, strămoşul calculatorului modern, iar în 1942 la universitatea din Chicago intră în funcţiune primul calculator electronic. La Tokyo funcţiona în anii 1970 un institut ocupat să studieze îmbunătăţirea abacelor. Apropo de secretomania rusească amintesc vorbele lui Petronius, scriitor roman din sec. I. „mai degrabă ar ţine oamenii foc în gură, decât să păstreze un secret”. Orice secret se află. Voi da un exemplu legat de tezaurul Boemiei. În 1983 am vizitat Praga, numită Praga de Aur, pentru că acoperişurile din oraşul vechi sunt poleite cu aur şi reflectă razele soarelui. Privit de pe muntele Petrin, înalt de 318 metri, oraşul pare o mare de lumină. Pentru acestă minune nu a trebuit prea mult aur. Aurul şi argintul sunt foarte ductile, adică pot fi trase în foiţe, ori în fire foarte de subţiri. Sunt ţesături din fire de aur şi argint. Vizorul de la casca de astronaut, parbrizul navelor cosmice, hubloul staţiilor orbitale sunt placate cu o peliculă străvezie de aur care opreşte radiaţiile cosmice. La Dresda am văzut statuia ecvestră unui rege al Saxoniei. A trăit în sec. XVII. I se zicea August cel Puternic pentru că a avut 365 de copii făcuţi cu multele sale iubite. Statuia în mărime naturală era poleită cu aur. Câteva grame au fost de ajuns. Frumuseţea nudului, cultivată de antici, anatemizată de obscurantismul medieval, va fi redescoperită în Italia renascentistă. La banchete erau expuşi adolescenţi goi în postură de statuie acoperită cu foiţă de aur, mulată perfect pe trup. Primul obiectiv tuistic praghez este cetatea Hradkany, reşedinţa regilor Boemiei, a preşedinţilor Cehoslovaciei şi apoi ai Cehiei. Atracţia cetăţii rămâne catedrala Sf. Vitus. Aici erau încoronaţi regii şi este adăpostit tezaurul Boemiei. Marian Rotaru

Leave a Comment