Google

În căutarea timpului pierdut (LV)

Written on:mai 26, 2019
Comments
Add One

În 1877 statul român a făcut un împrumut public prin obligaţiuni bancare pentru a susţine Războiul de Independenţă. Obligaţiunile erau nominalizate în lei şi erau garantate cu proprietăţile funciare ale statului din fostele raiale turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu. Raialele, cele trei oraşe cu satele din jur, fuseseră alipite Imperiului Otoman în sec. XV şi restituite Ţării Româneşti în 1828. Terenurile agricole turceşti din raiale devin în 1828 proprietatea statului valah, iar din anul 1862, ale statului român. Obligaţiunile de stat emise în 1877 au circulat pe piaţă ca bancnote şi de acea sunt considerate ca fiind primii lei puşi în circulaţie. Prima emisiune propriu-zisă de lei o va face în 1880 Banca Naţională a României, fondată în acel an şi al cărei prim guvernator a fost savantul economist şi scriitorul aromân, Eugen Carada. În România interbelică erau bănci deschise marilor afaceri: Banca Naţională a României, Banca Românescă, Banca Chrissoveloni etc. Printre acţionarii băncii Chrissoveloni s-a numărat unul dintre cei mai mari industriaşi români, Max Auschnitt. Auschnitt s-a născut la Galaţi într-o familie de evrei, dar s-a botezat apoi creştin. A absolvit Academia de Ştiinţe din Viena. Prima sa afacere a fost fabrica de cuie şi lanţuri din Arad, apoi a devenit acţionar principal la combinatele siderurgice: Domeniile Reşiţa, Titan, Nădlag, Oţelul Roşu, Călan şi Gojvădia. Marilor bănci li se adăugau o sumedenie de bănci mărunte care finanţau economia locală. Un exemplu găsim în Bugeac. În 1856 când a fost restituit Moldovei, Bugeacul deşi are cel mai bun pământ agricol din tot spaţiul românesc, era slab locuit din cauza vremurilor prin care trecuse. Statul a încurajat pe ţăranii din alte părţi ale Moldovei să se aşeze în Bugeac şi i-a sprijinit înfiinţând Banca Colonială din Bolgrad. La Bârlad funcţionau băncile: Deşteptarea, Pacific, Tutovei, Moldovei de Jos, Frăţia, Pieţei, Federală Tutova, Teodor Pastia, Pensionarilor Tutoveni, Cercului Comercial, Creditul Comercial şi Industrial Bârlad, Ajutorul Financiar, Corpului Didactic, Populară Bârlad, Ilie Istric, Ţăranilor, Cooperativa Învăţătorilor, Casa de Credit şi Ajutor a Pensionarilor etc. Mulţimea băncilor dovedeşte că economia oraşului prospera. Marele Dicţionar Geografic al României din 1895 arată că Bârladul cu 19.521 de locuitori, avea 960 de prăvălii, cinci farmacii, patru pieţe pentru ţărani administrate de primărie. Tot primăria organiza bâlciul de Sf. Maria Mare. În oraş funcţionau la vremea aceea şapte mori cu motor (sistematice), mori de vânt, fabrici de săpun şi lumânări, ateliere de croitorie, tăbăcărie, fierărie, cizmărie, cărămidarie, olărie, lemnărie, dogărie etc. Bârladul interbelic cu cei 26.000 de locuitori, avea 525 de ateliere meşteşugăreşti independente, dar şi cooperativele de meşteşugari: Eminescu, Victoria, Zorile, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. În 1947 este fondată Cooperativa Muncitorilor Socialişti. Acestora se adăugau şapte prese de ulei, cazane de rachiu, brutării, simigerii, laboratoarele de cofetarie Stoica şi Guguianu, morile sistematice: Drăgoi, Chicoş, Vârgolici, Şaraga etc.. Industria particulară conta cu trei fabrici de ulei vegetal (Mândra, Silvian şi Chicoş), morile industriale Unirea şi Comercială, o fabrică de săpun şi unsori, fabrica de confecţii Apaca şi fabrica de tricotaje Viitorul, fabricile de vată industrială Degetarul şi Progresul, distileria de alcool Dumitru Carussi etc. Spuneam în alt articol că Primăria Bârlad avea propriile întreprinderi. Ultima investiţie a Primăriei Bârlad în timpul Regatului României a fost în 1946, fabrica de prelucrare a laptelui, ROMPLACTA. De remarcat denumirile frumoase, cu tentă intelectuală, pe care le aveau firmele: Cooperativa Eminescu, parfumeria Venera, frizeria Ion Creangă etc. La frizerie se aşteapta şi se stătea la poveşti, potrivit numelui! Morarii bărlădeni aveau depozite cu făină pe strada Vărăriei. Acolo veneau brutarii tutoveni, inclusiv bunicul meu Gheorghe Rotaru din Ghidigeni, să se aprovizioneze. Strada se cheamă Vărăriei de la o varniţă, zisă fabrica de var care prepara var stins. Strada Vărăriei ajungea în Gara Bârlad, dată în exploatare în 1872. Gara Iaşi, capul de linie, era operaţională încă din 1870 pentru ruta Iaşi-Suceava. Ion Mitican scria în cartea “Un veac prin Gara Iaşi” că era “o cetate de foc în mijlocul unei delte înverzite”, fiind ridicată pe un grind în balta râului Bahlui. Inspirat de aşezarea insulară, arhitectul a luat ca model pentru clădirea Gării Iaşi, Palatul Dogilor din Veneţia. În 1842 un bucovinean, inginerul Marin, prezenta domnitorului Mihail Sturdza proiectele căii ferate Iaşi-Suceava şi ale canalului navigabil Siret-Prut cu port la Iaşi. Sturdza le-a aprobat, dar proiectele n-au prins viaţă. Vremurile au fost potrivnice.

În satele tutovene funcţionau 78 de cooperative de credit, dar şi o seamă de bănci rurale: Izvorul Tutovei din Plopana,  Sprijinul din Murgeni, Deşteptarea din Popeni, Plugarul Român din Dragomireşti, Sârguinţa Sătenilor din Lăleşti, Comerţul Român din Fătăciuni. Instituţiile de credit erau supravegheate de controlorii Ministerului de Finanţe. Un controlor de bănci celebru în anii 1930 a fost bârlădeanul Grigore Coatu. A scris literatură didactică şi lucrarea în trei volume, “Din viaţa ţărănească”, a publicat în ziarele şi revistele epocii şi a fost un mare animator al cooperaţiei meşteşugăreşti. Fermierii era vizitaţi de inginerii agronomi ai direcţiilor agricole judeţene. Aceştia sfătuiau ţăranii în chestiuni de agrotehnică şi ce-i mai bine să cultive după condiţiile pedoclimatice ori după cererea pieţei. Sârguinţa sătenilor tutoveni se vedea la bâlciul din Bârlad. Ţăranii din Brădeşti veneau cu oale de lut, cei din Praja cu butoaie, de la Mireni aduceau obiecte din ceară şi miere de albine. Pogana era vestită pentru pâinea preparată de săteni şi era furnizor de glădiţă, tulpini tinere de răchită folosite la legatul viei. Din Ghidigeni aduceau legume şi pepeni, coşuri şi rogojini din papură, mobilier din lemn, pânzeturi, scoarţe şi levicere ţesute la război. Ca ţesătoarele să aibă de lucru, sătenii din Ghidigeni cultivau in şi bumbac, creşteau viermi de mătase, adunau cânepă, dar şi urzici din care scoteau firele de borangic, mătasea vegetală. Pe Colinele Tutovei erau satele de cojari, specializaţi pe împletitul coşurilor de răchită şi de perjari, care preparau prune afumate. Inclusiv la ţară iniţiativa particulară îşi spunea cuvântul. În judeţul Vaslui satul Chiţoc avea fabrici de spirt şi de apă carbogazoasă, satul Gârbeşti, fabrică de cherestea. În satul tecucean Tălpigi funcţiona presa de ulei a familiei Ungureanu şi se făceau cărămizi nearse, Ion Giurgiuveanu din satul vecin Slobozia Corni avea cazan de rachiu şi înfiinţase orezărie, în alt sat tecucean, Gohor, erau şase mori, 62 de cazane de rachiu, fabrică de ulei, ateliere de lemnărie, ferărie, croitorie, cojocărie, dogărie, cizmărie. În „Dicţionarul geografic şi istoric al judeţului Tecuci” publicat în 1894, Teodor Ciuntu scria că satul de răzeşi Gohor a fost întemeiat în sec. XV de cneazul Gohol, căpitan în oastea lui Ştefan cel Mare. Cele mai bogate sate tecucene erau Matca şi Corod, specializate pe grădinarit, dar şi Podu Turcului cu multe prăvălii şi cu fabrică de spirt. În satele judeţului Tutova din anii 1930 măcinau 66 de mori. Prese de ulei aveau Constatin Şurubaru din Plopana, Petru Dumitru din Adam, Teodor Pastia din Banca, Gheorghe Damian din Unţeşti, Jean Sava din Sârbi, fraţii Rossi din Murgeni etc. În judeţul Iaşi meşterii din satul Butea erau vestiţi pentru butoaie, cei din Deleni, Pârcovaci, Zăgăvia şi Scobinţi, pentru exploatarea pietrei şi ciopliturile din piatră, iar cei din Hârlău, pentru pietrele de moară căutate şi în Rusia. Tot pietre de moară de calitate meştereau sătenii din Pietroasa, judeţul Timiş. Sătenii bihoreni preparau rachiu de zmeură. Enciclopedia Română din 1938 descrie specializarea satelor din Bihor. „Meşteşugul diferă după sate. La Nimăieşti meşteresc case din lemn. În Broaşte, Roşia, Sârbeşti fac sumane; în Cresuia scări; în Criştior, Leheceni, Vadul Crişului Repede, Selişte căni, oale smălţuite şi nesmălţuite, ulcioare etc; în Cusuiuş spete; în Delani blăni şi cojoace; în Feneriş roate; în Gurani baniţe şi oboroace; în Sâmbăta care, roate, furci, războaie; în Ţârcâita pietre de moară, cruci, râşniţe; în Verzarii de Jos unelte de fier. La Beliu se fac traverse, doage, şindrile; în Sânt-Andreiu împletituri de nuiele; în Marghita şi Săcuieni vase de lut; în Vadul Crişului, Borod şi Aleşd se află cariere de piatră; deasemenea la Drăgăneşti, Valea Iadului, Budureasa şi Remeţi se face cherestea. Arta casnică a femeii bihorene este de remarcat. Mâna ei harnică îmbracă pe toţi ai casei”. Marian Rotaru

Leave a Comment