Google

În căutarea timpului pierdut (LI)

Written on:aprilie 29, 2019
Comments
Add One

Bolgrad, vechea Palodă a Basarabiei, înseamnă Oraşul Alb şi i s-a zis aşa pentru că a fost construit în baltă, la loc cu apă. Slavonul grad-oraş şi românescul de origine getică gard, se trag din arianul gar-curte. Termenul slavizat “Bol” vine din getul balas-alb. Albul simbolizează apa, astfel grecescul baltos, corespunzator românescului baltă, înseamnă deopotrivă alb şi apă. Getul balas a dat în română cuvântul bălai. Boierii Palade coborâtori din antica cetate Paloda de pe Valea Bârladului, aveau pe blazon un cerb, simbolul renaşterii şi a drumului spiritual spre insula mitică Hiperborea din Arctica, obârşia primordială a geţilor. Probabil Constantin Palade, primul boier din Ghidigeni, era capul societăţii oculte de care am amintit, închinată tradiţiei getice şi care se întrunea la hanul bârlădean Cerbul de Aur.  Constantin Palade este desemnat în 1834 domnitor al Moldovei, dar înainte de încoronare moare de holeră. În locul lui ajunge domnitor Mihail Sturdza. Pe Constantin îl va moşteni Lucica, fiica sa. Fata se măritată cu un nobil spaniol şi în 1840 vinde moşia Ghidigeniului prinţului Dumitru Mavrocordat. Prinţul era om rău, spunea bunicul meu Gheorghe Rotaru. Pe robii ţigani care nu munceau îi punea pe un cal de lemn şi-i bătea cu biciul. Mavrocordat vinde moşia în 1872 lui Nicolae Chrissoveloni. Aşa cum vedem, documentele istorice nu consemnează ca personaj real, întemeietor al satului, pe haibucul Ghidici şi nici pe imaginarul boier Ghidigeneanu, “eroul” altei monografii. Ghidigeniul a fost înfiinţat, zicea bunicul, de familiile Rotaru, Gălăţeanu şi Prisecaru, venite din Ţara Bârsei, satul Galaţi. Întâlnim sate numite Galaţi în Ţara Haţegului şi în judeţul Alba. Toponimul vine de la celţii care în antichitate locuiau regiunea anatoliană Galata. Unii dintre ei au ajuns în Transilvania. Erau păstori, toponimul Galatei, este înrudit cu sanscritul gau-vită, de unde românescul grajd. Geambaşii gabori din Ardeal şi Panonia se trag din galatieni. Întemeietorul oraşului Galaţi este generalul roman Cecius Galatius cu obârşia familiei în Galata, iar în satul tutovean Praja era familia Galiţă, poate coborâtă din stirpea galatienilor. De la galatieni vine numele cartierului Galata din Constantinopol. Toponime înrudite cu Galata au regiunile Galicia din Spania, Galiţia din Polonia, statul Goa din India şi Ţara Galilor. Străbunii din Ţara Bârsei vor fi numit la început satul întemeiat pe valea Bârladului, Galaţi. Bunăoară, ţăranii din satul tutovean Epureni au întemeiat un alt sat Epureni în judeţul basarabean Lăpuşna. Mai apoi noul Galaţi tutovean s-a chemat Drăghiceni, ne încredinţează “Marele Dicţionar Geografic al României”. Cum familia Drăghici nu există în Ghidigeni, toponimul vine de la o viaspă de baltă, drăghiciul. Turcii din Dobrogea prădau satele Moldovei de Jos. Unii fugeau de ei, de aici numele satului tutovean Tupilaţi. Alţii precum drăghicenii i-au înfruntat. Un turc, îl chema Ghidium, cade prizonier şi rămâne în sat. S-a dus vestea turcului şi de la el s-a zis Drăghiceniului, Ghidigeni, nume menţionat din 1803. Ghidium vine de la ghiudem, cârnatul turcesc din oaie. În Bucureşti este strada Ghidigeni, locuită pe vremuri de cârnăţarii turci.

Pe lunca râului Bârlad era cândva o baltă cu insule, cărora oamenii le ziceau grinduri. Pe câteva dintre acele insule au întemeiat străbunii mei satul Ghidigeni. Uliţele satului desprinse din strada principală urmează cursul unor gârle încă pline cu apă la început de sec.XX, chiar şi casa părintească era zidită pe o fostă insulă, ziceau bunicii. Între timp balta a secat, şesul Bârladului s-a acoperit cu iarbă măruntă şi tufe de spini, iar dintre vechile grinduri se mai vedeau pe şes două movile alungite. În afara grindurilor “fosile” exista până în 1984, când Bârladul a fost canalizat şi un univers insular creat de râul care modela continuu geografia. Din cursul principal se desprindea Bârlăzelul, păienjeniş de braţe secundare care îmbucăţeau şesul şi închideau ostroave înierbate hoinărite de copii veniţi la scăldat şi de cârdurile de gâşte. O insulă mare, împădurită, forma Bârladul la marginea satului Gefu, în sus de Ghidigeni. Acolo treceau peste râu podurile Spătăroaiei. Dincolo de poduri, la margine de drum era un plop cu scorbură în care cineva a pus demult o icoană a Maicii Domnului, iar mai spre nord era Luciul, o baltă bogată, cu bâtlani şi alte păsări de apă, cu multă mentă căutată de stupari. Prin vecinătatea Luciului gefenii mergeau la iarbă verde de sărbători. Cine o fi fost boieroaica, soţie de spătar, care a dat numele podurilor nu se mai ştie. Multe istorii se uită, multe vestigii se pierd şi-i păcat! Constantin Palade a ctitorit în 1809 o biserică din lemn. Alături Nicolae Chriossoveloni ridică în 1880 o biserică din zid. Din biserica lui Palade supravieţuise pe vremea copilăriei mele numai clopotniţa din lemn alăturată bisericii celei noi. Mă fascina în curtea bisericii ciotul unei cruci de piatră care avea dăltuit un an, 1870. Se zice că acolo odihnea un călugăr. Mormântul, umbrit de tufe de liliac, era chiar lângă gardul din spatele bisericii. În jur fusese primul cimitir al satului din care au rămas doar crucea călugărului şi două cioturi de lemn de la alte cruci. Cât de întins era cimitirul  nu se ştie. Acum dincolo de gardul bisericii este teren de fotbal, dar până în 1948 un ungur pripăşit în sat, îl chema Vincze, semăna pe locul acela varză. Uda vărzăria cu un pârâu izvorât printre lăstari de cucută, într-o râpă la capătul terenului. Ungurul administra grădina de legume a lui Chrisoveloni din satul Nicuşeni, dar avea casă în mijlocul Ghidigeniului, la stradă. Fiind loc cu vad, închiriase două camere unei farmacii. Tot în curtea bisericii, ascunsă între tufe de trandafir, era o statuie din marmură, probabil operă a lui Gheorghe Leonida. Înfăţişa o fată cu trupul gol, adormită pe o stâncă. Monumentul era dedicat uneia din fetele familiei Chrissoveloni moartă într-un accident de patinaj. Prietenul ei, un ofiţer, s-a împuşcat îndurerat de pierderea iubitei şi amândoi odihneau sub o troiţă, în faţa lăcaşului. Un sat numit Ghidighici întâlnim lângă Chişinău, la confluenţa râurilor Bâc şi Sireţi. Etimologia Sireţiului, la fel şi a Siretului, este cuvântul get sireta-lung. Numele Ghidighiciului vine de la vreun cârnăţar turc şi iată că pe lacul de acumulare Marea Sireţi, construit la Ghidighici în 1963, există ostrovul Insula Turcului. Ideea unui lac artificial pe Valea Bâcului apare la Dimitirie Cantemir în “Descrierea Moldovei”. Multe lucruri interesante se spun în “Descrierea Moldovei”, prima carte de geografie regională din cultura Lumii. Cantemir aminteşte pe căluşari din Moldova de Jos, dispăruţi azi, care vindecau bolnavii. Bolnavul stătea întins pe pământ iar ei jucau în jurul lui, ca să atragă energia telurică tămăduitoare. Căluşarii moştenesc pe cabiri, iniţiaţii geto-traci care se închinau Geii-Mama Pământ. De la Geea vine numele Sfântului Gheorghe, patronul plugarilor. Satele Căbeşti din Tutova şi Cavadineşti din Covurlui stau pe locurile unde căluşarii cabiri săvârşeau ritualurile lor tainice. Scria Cantemir că în Munţii Rodnei se depunea dimineaţa pe frunze o “rouă” albă care avea gustul untului. Oamenii o mâncau. Poate “untul” din Munţii Rodnei era mana despre care Biblia zice că a hrănit evreii în drumul prin Sinai. Mana este secreţia unor insecte, spune Flavius Josephus în „Antichităţi iudaice”, care fiind uşoară o împrăştia vântul. Într-adevăr în pustiul Neghev din Israel sunt insecte care depun pe ramurile de cătină o secreţie albă la culoare, dulce, lesne dusă de vânt. Beduinii îi zic mann-es-sama. Autorul Leon Taxil crede că mana evreilor erau seminţele unei specii de lichen care creşte în Sinai, în regiunea algeriană Kabilia şi în Sicilia. Un vas cu mană este depus în Chivotul Legii, zice literatura iudaică. Tot Cantemir scrie că în ţinutul Hotinului, din nordul Basarabiei, se găsesc pe dealuri pietre sferice, aidoma una alteia. Oamenii le adunau si le foloseau ca ghiulele de tun la Cetatea Hotinului. Pietrele nu căpătaseră forma sferică de la natură. Erau ghiulele pentru catapulte şlefuite de oamenii din vechime. Bunăoară înaintaşii ţiganilor nomazi care trăiesc azi în Israel, împărţiţi în triburile Barake, Jat, Zott, Nawar, Kaloro, Koli, Kurbat, Ghorbati şi Zargari, se îndeletniceau în antichitate cu şlefuitul proiectilelor de piatră pentru prăştii, aminteşte Petru Popescu în romanul “Fata din Nazaret”. Mai spune Cantemir că pe vremea lui se vedeau în Codrii Fălciului zidurile năruite ale unei unei cetăţi bătrâne. Cetatea, din care azi nu a mai rămas nimic, l-a fascinat pe voievod. Din surse obscure spune că s-a numit Tafalia şi spune mai departe că de la Tafalia vine numele Fălciului. Marian Rotaru

Leave a Comment