Google

În căutarea timpului pierdut (L)

Written on:aprilie 21, 2019
Comments
Add One

Apropo de ce spuneam în articolul anterior, în anii 1950 lumea mai spera că vin americanii şi-i vor alunga pe ruşi. În munţi, partizanii luptau împotriva comuniştilor. Rând pe rând grupurile de partizani au fost nimicite de securitate. Cei scăpaţi s-au răzleţit, au căutat să scape, dar securitatea îi vâna. Un domn vârstnic povestea că a văzut cum un partizan hăituit de securişti a ajuns la marginea cartierului Munteni din Bârlad şi a dat să sară într-o curte. Un glonte tras de urmăritori l-a ucis când era pe culmea gardului. Securiştii spuneau partizanilor “bandiţi”, ca lumea să-i confunde cu tâlharii care se înmulţiseră după instaurarea comunismului. La începutul anilor 1950 o ceată de tâlhari care umbla pe Dealurile Tutovei a ucis peste o sută de oameni. Vârau pe gâtul victimei o coadă de bici, până murea sufocată. Două decenii mai târziu prin Bârlad umbla zvonul că nişte bandiţi fură copii, le iau sângele şi abandonează cadavrele pe Dealul Mare ori în Valea lui Ciocan. Sângele era vândut peste hotare. Cu vremea zvonul s-a stins, însă reapare în anii 1980 când se zicea că unii nomenclaturişti de rang mare beau sânge de copil ca să rămână tineri. Par fantasmagorii, dar iată că sunt bogătaşi americani care dau 8.000 de dolari în fiecare lună pentru o transfuzie cu 2,5 litri de plasmă, fracţiunea lichidă a sângelui, care sânge este extras de la copii! Prin 1980 la Timişoara un copilandru care venea de la şcoală este oprit de un bărbat. Bărbatul îi dă zece lei şi-i cere să ducă o scrisoare la adresa scrisă pe plic. Puştiul merge mai întâi acasă să lase ghiozdanul. Mama îi dă voie să ducă scrisoarea, nu înainte să citească adresa. Băiatul pleacă, trebuia să ajungă la un bloc vecin. Totuşi întârzia. Mama îngrijorată merge la adresa cu pricina. Sună, nu iese nimeni. Cheamă miliţia. Miliţienii sparg uşa. Înăuntru erau doi indivizi, băiatul încă era nevătămat, dar în congelator găsesc organe umane care urmau să fie traficate. Nu demult localnicii unui sat din Argeş reclamă la poliţie presupuse răpiri săvârşite de indivizi cu aliură de arab care umblau cu o maşină a Salvării. Bărbaţii ademeneau copii, îi suiau în maşină şi duşi erau. A fost alarmă falsă pare-se, dar fum fără foc nu iese. Oamenii se temeau pentru că asemenea crime chiar se întâmplaseră. În copilărie la Ghidigeni când apăreau în sat ţiganii şătrari, ni se spunea să ne ascundem de ei pentru că ne fură. Copii neastâmpăraţi erau ameninţaţi cu “vă dau la ţigani”. Pe vremea mea nu, dar mai înainte şatrele de ţigani furau până şi copii. De aceea deplasarea lor era controlată de autorităţi. În anii interbelici ţiganii şătrari se aşezau la marginea unui sat ca să practice meşteşugul, fie ei căldărari, lingurari ori ce or fi fost, numai cu învoirea primăriei. La sfârşitul perioadei comuniste criminali deveniseră însăşi miliţienii, investiţi cu putere discreţionară. Au ucis femei bănuite de avort scoţându-le unghiile, iar acum din munca mea le plătesc pensia şi ce pensie! Femeia de serviciu de la fabrica unde lucrez avea apartament lângă miliţie. Noaptea o trezeau urletele celor torturaţi! Prin satele tutovene se povesteau întâmplări oribile. Un miliţian s-a certat cu un tractorist, l-a legat cu cătuşe de uşa de la cabina tractorului şi l-a împuşcat. Alt miliţian cere de băut unui preot. Se îmbată în casa omului şi scoate pistolul să împuşte gazda. Noroc de cucoana preoteasă care aplică miliţianului o lovitură “undeva”, îl dezarmează şi-i cheamă colegii să-l ridice.Totul pare neverosimil, dar cred, pentru că am văzut atrocităţi cumplite. La miliţia din Ghidigeni este adus un tânăr care furase porumb de la CAP. În anii 1970 ţăranii cooperatori din Ghidigeni primeau 5 lei pe ziua de muncă, adică două franzele. Aveau puţin pământ în gospodăria personală, aşa că trebuiau să fure de la CAP ca să trăiască. Şeful de post l-a bătut pe tânăr cu bastonul  la tălpi. Părinţii băiatului erau în faţa miliţiei cu o căruţă. În sfârşit tânărul este aruncat afară. Avea tălpile rănite, bustul gol, urla de durere. Tatăl, ajutat de om, îl lungeşte în căruţă, apoi mână calul să-i ducă acasă. Într-o zi de august a anului 1983 eram pe un bulevard din Bucureşti. Cald, în jur aproape pustiu. Văd câţiva bărbaţi ieşiţi de la serviciu, angajaţi să treacă strada la o trecere de pietoni. Apare în viteză o maşină ARO de-a miliţiei. Muncitorii au sărit literalmente pe insula care despărţea cele două sensuri de circulaţie ale bulevardului, mai puţin unul din ei, om în vârstă, care nu a reuşit performanţa. Atunci când duba ajunge la trecere era pe carosabil. Maşina opreşte cu scârţâit de frână. Coboară doi golani graşi, cu table pe epoleţi, înşfacă omul şi-l aruncă în dubă. Maşina pleacă în trombă. Pe caldarâmul drumului au rămas servieta muncitorului şi pălăria de paie pe care o purta. Tot atunci într-o amiază de septembrie eram în Piaţa Sf. Ilie din Bârlad. Vechea zonă comercială Strâmba fusese demolată şi în loc se căscau nişte gropi, subsolul viitoarelor blocuri. În piaţă era lume multă, în apropiere erau leagănele de bâlci ale unui întreprinzător particular din Botoşani, iar la difuzoare răsunau cântecele formaţiei Azur din Măcin. Prin mulţime trecea un cetăţean cu soţia şi cu cei doi copii. Au avut ghinionul să întâlnească doi miliţieni cu şase luni de şcoală. Umblau fudui şi nu băgau în seamă pe unde merg. Lumea trebuia să le facă loc. Neatenţi fiind cu mersul lor de bovină lovesc copiii familiei. Tatăl copiilor îi apostrofează pe bună dreptate. Unul din miliţienii îi dă o palmă. Cum putea el, un simplu “om al muncii” să se lege de tovarăşii miliţieni? Bărbatului îi sare ţandăra şi loveşte pe miliţianul agresor cu pumnul în cap de-i sare cascheta. Miliţienii sar pe bărbat şi de faţă cu soţia şi copiii, cu lumea din jur, îl culcă la pământ, trag hainele de pe el, îl lasă cu fundul gol şi-l bat cu bastoanele până fac din el o masă de carne însângerată. Îl apucă apoi de păr şi-l târăsc la miliţie. Lumea începe să huiduie miliţienii, dar bărbatul n-a mai scăpat.

Să revenim la vechile legende! O monografie a satului meu natal spune că a fost un haiduc, Ghidici, care cu ceata lui de voinici făcea şi dregea. Ghidici ajunge boier, întemeiază satul Ghidigeni, dar vai, la Paris joacă cărţi cu un oarecare Chrissoveloni şi pierde moşia Ghidigeniului. Lăsăm la o parte imaginarul “folclor” postrevoluţionar. Să vedem ce zic documentele şi tradiţia! Impozitarul Principatului Moldovei din anul 1816 spune că în satul Ghidigeni din ţinutul Tutovei era proprietar de moşie boierul Constantin Palade. Pe vremea copilariei mele bătrânii chiar ziceau că primul boier din sat a fost Palade. Pălădeştii erau bârlădeni de loc. Un Gavrilă Palade din sec. XVII avea moară de apă pe râul Bârlad, în locul numit Cetăţuia. De acea cetăţuie nu ştim nimic. Probabil a fost o construcţie foarte veche, la fel cum foarte veche era Cetatea de Pământ. George Octavian Lecca scria în “Dicţionarul istoric, arheologic şi geografic al României” din 1937, că vechimea Cetăţii de Pământ “este nedeterminată”. Unii bănuiesc că era o fortificaţie din vremea lui Ştefan cel Mare. Fals! Ştefan cel Mare a durat cetăţi din piatră, nu din pământ, aşezate la marginea Moldovei, pe Carpaţi şi Nistru, nu înăuntrul ţării. În “Descrierea Moldovei” Dimitrie Cantemir spunea că Cetatea de Pământ este foarte veche şi nu se ştie cine a zidit-o. Urmele Cetăţii de Pământ au dispărut în 1972, când pe locul ei s-a ridicat fabrica de nutreţuri combinate. Se crede că Cetatea de Pământ era Paloda, oraş antic notat în “Geographia” lui Strabon din sec. I. Mă întreb dacă nu cumva Paloda stă la originea numelui Palade! Familia Palade există şi azi în Bârlad. În Bucovina de Nord este satul Palod, iar in principatul indian Banswara un sat numit Paloda. Augustin Deac şi Marin Bărbulescu-Dacu, autorii lucrărilor „Moşii şi strămoşii poporului român” şi „Originea traco-dacă a limbii române”, arată că substantivul palod înseamnă paloş în sanscrită şi în punjabi, limbă apropiată de română vorbită în provincia pakistaneză Punjab. Sanscritul palod este înrudit cu francezul épée-sabie, deci Paloda era un fort militar. În “Marele Dicţionar Geografic al României” scrie că pe locul oraşului Bolgrad din Bugeac a existat o altă cetate numită Paloda. Bolgradul este vestit pentru vinul şi coniacul produse aici. La mlaştină se zicea pala în geto-tracă şi palus în latină. Se naşte ipoteza că Palodele erau construite pe grinduri-insule înconjurate de baltă şi într-adevăr lunca râului Bârlad şi ţărmul lacului Frumoasa (Ialpug) unde-i aşezat Bolgradul erau mlăştinoase până-n anii din urmă. În anii interbelici lacul Ialpug a fost proprietatea liceului Carol I din Bolgrad. Administraţia liceului arenda lacul la pescari. Marian Rotaru

Leave a Comment