Google

În căutarea timpului pierdut (CXXXVIII)

Written on:decembrie 30, 2020
Comments
Add One

În 1851 nişte mineri din statul american Massachusetts au găsit într-un bloc de cărbune un vas din argint, iar pe un perete al minei pe care l-au decopertat au văzut un text scris cu litere necunoscute. La contactul cu lumina, textul s-a şters înainte să fie copiat. Vasul şi textul aveau vechimea de 500 de milioane de ani. Într-o zi un cetăţean din oraşul rusesc Vladivostok, regiunea Primoria, spărgea cărbuni pentru foc şi găseşte într-un bolovan un obiect metalic care semăna cu un ocular de microscop. Era confecţionat dintr-un aliaj alcătuit din 98% aluminiu şi 2%  magneziu, fără să conţină impurităţi. Asemenea material nu poate fi natural, ori obiectul din Vladivostok are 240 de milioane de ani. Lângă Vladivostok, la Capul Nazimoza pe ţărmul Pacificului, s-a scos din mare, de la 9 metri adâncime, o rocă de aceeaşi vechime, în interiorul căreia era un obiect metalic. Ceva care părea a fi un aparat mecanic a fost scos dintr-o rocă vulcanică în Kamceatka. Obiectul are 400 de milioane de ani. Un ciocan din oţel confecţionat acum 140 de milione de ani s-a găsit în 1934 pe platoul Londra din Texas. Cu ani în urmă, unchiul meu din Ghidigeni, Dumitru Barbu, a dat peste o sârmă pe fundul unei gropi, la trei metri adâncime. Se întreba pe bună dreptate nenea Mitică ce vechime putea să aibă sârma aceea? Pe locul unde săpase nu se construise niciodată, iar solul era aluvionar, depus încetul cu încetul în timp îndelungat. Acum mă întreb şi eu cât de veche era bucata de sârmă şi care era provenienţa ei? Prin anii 1970 presa noastră relata că un australian a găsit în deşert un metal necunoscut, care era prin natura lui sursă de electricitate. O bucată din curiosul metal a pus în funcţiune ceasul electric pe care-l avea australianul în casă. Despre metalul producător de electricitate nu s-a mai zis nimic. Dar iată că ceva asemănător se descoperise în Estonia! În 1969 cetăţeanul Virgo Mitt din satul Moscova, vecin cu oraşul Tallinn, capitala Estoniei, săpa în curte o fântână. La un moment dat cazmaua loveşte un  obiect metalic. A încercat să-l scoată, dar era prea mare. Nu s-a lăsat bătut şi folosind un ciocan desprinde o bucată de metal. Structura metalului văzută pe spărtură semăna la aspect cu acele de gheaţă. Intrigat de descoperire, Mitt duce mostra unui prieten, inginer chimist la Institutul de Geologie din Tallinn. Până ca inginerul să studieze mostra, Virgo Mitt s-a îmbolnăvit de o boală ciudată şi a murit. Văduva lui Mitt a pus nenorocirea pe seama obiectului din fântână. Asta a apus celor din jur şi bineînţeles că autorităţile au auzit. Ca urmare, o echipă de cercetători sovietici, pe atunci Estonia făcea parte din URSS, investighează curtea lui Mitt. Au constatat că există un câmp magnetic foarte puternic în zona fântânii şi că sursa câmpului se află la 6,5 metri sub pământ. Presa a aflat de obiectul îngropat în curtea familiei Mitt şi în ciuda secretomaniei sovietice trei ziarişti au fost lăsaţi să vină la faţa locului. Vivika Mitt, văduva lui Virgo, le-a povestit că pisicile de mahala se adunau adesea în jurul locului unde s-a săpat fântâna şi stăteau o vreme acolo tolănite. Probabil se încărcau cu energie de la sursa subterană. Ziariştii, vrând să dezlege misterul pe cont propriu, au început să sape două gropi alături de fântână, sperând să ajungă din lateral la sursa magnetică. N-au reuşit. Când săpau toţi trei s-au simţit rău. Au renunţat la săpat, dar prea târziu. S-au îmbolnăvit. Doi au scapăt, dar unul a murit. Reia cercetările academicianul Nikolai Socevanov. Acesta aduce un radiestezist ca să vizualizeze amprenta energetică a obiectului ascuns. Radiestezia este o capacitate paranormală, la fel cum este clarviziunea. Asemenea capacităţi avem mulţi dintre noi fără să ştim. Spuneam mai înainte că am avut un coleg din satul ieşean Butea. Odată, povestea el, când ieşise în sat, trece pe lângă un vecin care stătea la poartă. La biserică tocmai bătea clopotul, murise cineva. „Pentru cine bate clopotul?”, întreabă vecinul. Colegul ştia şi-i spune cine. „Mâine la ora asta o să bată clopotul pentru mine”, zice omul de la poartă. Și aşa a fost! Radiestezistul adus de Socevanov a vizualizat sub curtea lui Mitt două obiecte metalice elipsoidale, cu diametrul de patru metri, Unul avea 17 metri lungime, iar celălat cu câmpul magnetic chiar mai puternic avea 9 metri. Încurajat, academicianul a decis să continue cercetările, dar la scurt timp un membru al echipei coborât în fântână, este lovit în piept de o rază verde triunghiulară, ieşită din pământ. Omul a murit pe loc. Pe piept era ars. Investigatiile au încetat. Auzind toate acestea, inginerul de la Institutul de Geologie s-a hotărât să studieze mostra adusă de Mitt. Cercetarea lui a rămas la stadiul de tentativă pentru că de cum a luat mostra în mână a fost electrocutat aşa tare că a trebuit să fie internat la spital. Incidentul a atras atenţia lui Herbert Viydinga, directorul institului. Acesta a preluat studiul mostrei. A observat că este puternic magnetizată. Materialul din care fusese confecţionată a fost obţinut prin sintetizarea la presiuni foarte mari a 38 de metale. Asemenea material nu poate fi fabricat pe Pământ. Deci obiectele din curtea lui Mitt nu sunt pământene. Mostra şi notele cu rezultatul cercetărilor au fost duse de Viydinga acasă şi închise într-o servietă. Nu ştim ce avea de gând să facă Viydinga cu descoperirea sa, pentru că savantul moare într-un accident dubios. Documentele şi mostra au dispărut din servietă. Servieta fusese deschisă profesionist fără ca aparent încuietoarea să fi fost forţată! În 1996 nişte japonezi reîncep căutarile la fântâna lui Mitt, dar foarte curând, înainte să găsească ceva, guvernul Estoniei îi expulzează din ţară. Se spune că artefactele ciudate care dau insomnii savanţilor sunt creaţia unei civilizaţii terestre avansate, de mult dispărută. O variantă a teoriei zice că civilizaţia aceasta a pierit acum o mie de secole, în războiul pustiitor dintre Atlantida şi Lemuria. Supravieţuitorii s-au ascuns sub pământ şi au reconstruit acolo societatea lor. Dan Apostol făcea observaţia că dacă exista pe Pămant o civilizaţie antediluviană avansată tehnic, se consumau rezervele minerale, ori aşa ceva nu s-a întâmplat. Fostul agent CIA Virgil Armstrong scrie în cartea “Raportul Armstrong” că în 1926 amiralul american Richard Byrd, aflat în zbor deasupra Arcticii, a văzut între Polul Magnetic şi Polul Geografic că banchiza de gheaţă lasă loc unui pământ cu păduri, munţi şi lacuri. Normal acolo sub banchiză trebuia să fie apa Oceanului Îngheţat. Va vizita pământul acela în februarie 1947 şi va găsi intrarea într-o lume subterană cu oameni evoluaţi spiritual. Partea din jurnalul lui Byrd unde relatează aceste descoperiri a fost cenzurată de serviciul secret american. În mod dubios amiralul moare zece ani mai târziu. Cu un an mai înainte fusese rechemat fără motiv din misiunea care o avea în Antarctica. În Arctica s-a observant pe alocuri că animalele nu migrează toamna la sud, ci la nord, ca şi cum acolo ar fi un pământ cald. Trunchiuri de copaci tropicali ajung pe ţărmul Groenlandei, iar pe gheaţa oceanului s-au văzut fluturi şi păsări de la tropice. Pe ţărmul Siberiei şi pe insulele din Oceanul Îngheţat ruşii adună fildeş de mamut. Rezerva pare inepuizabilă. Deci colţii de mamunt sunt aduşi continuu de ocean, de undeva unde aceste mamifere trăiesc şi azi pe un pământ necunoscut. În 1926 Richard Byrd a văzut din avion un mamut viu pe calota de gheaţă a Arcticii. Ar exista un continent subpământean, luminat de miezul incandescent al planetei, iar scoarţa terestră care ne separă de Continentul Interior prezintă cavităţi. Cavităţile adăpostesc 100 de oraşe, scrie Virgil Armstrong.  Importante sunt Posid, Rama, Telos, Shomshe, Shingwa şi Dacos. În Posid se intră printr-o peşteră ascunsă în jungla din Mato Grosso. Intrarea în Rama se găseşte în oraşul Jaipur din statul indian Rajastan, Shingwa se află sub pustiul Gobi, Telos sub muntele Lassen din California, Dacos sub Bucegi. În Shonshe se intră prin pustiul Tarâm din ţara uigurilor. În Shomshe fug căpeteniile uigure când le năpăstuiesc chinezii care le-au ocupat ţara. Exploratorul Nicolas de Roerich era convins că sub deşertul Takla Makan din Turkestanul Chinezesc se întinde regatul subteran Agartha. Spune în volumul “Din Himalaia în Altai”, că în deşertul Turkestanului a observat că pe alocuri pământul sună a gol, deci dedesubt este o cavitate. Din peştera Agarthei se ramifică tunele în tot estul asiatic. În cartea “Oameni şi mistere în Asia”, Ferdinand Osedowski  scrie că a intrat în Agartha printr-un tunel, condus de călugării unei mănăstiri budiste pe valea fluviului siberian Amur. Ossedowski a fost primit de regele Agarthei, personaj retras, care iese în faţa supuşilor ca să-i binecuvânteze ori să facă profeţii. Marian Rotaru

Leave a Comment