Google

În căutarea timpului pierdut (CXXXI)

Written on:noiembrie 11, 2020
Comments
Add One

În 1947 doi soldaţi americani au zărit pe vârful muntelui Hayer din Alaska nişte antene de o formă ciudată şi care nu aparţineau armatei americane. Ulterior amtenele au dispărut, iar raportul ostaşilor a fost secretizat. S-a ţinut secret şi faptul că în zona muntelui Hayer au fost zărite adesea OZNuri, că tot acolo mulţi americani au dispărut şi că  avioane s-au prăbuşit fără motiv. Explorarea muntelui este un act sinucigaş. Folosind serviciile a trei clavăzători care au lucrat independent, fără să se ştie între ei, s-a aflat că sub muntele Hayer este o bază extraterestră. Ca înfăţisare străinii din bază sunt identici nouă, dar ne depăşesc ca nivel tehnic! Oare de când ne vizitează extratereştrii? În 1968 un ungur stabilit în Argentina, Janos Moricz, publică cartea “Originea americană a popoarelor europene”, în care susţine că ungurii, sumerienii şi bascii sunt la origine popoare americane emigrate în Europa şi că unele triburi de indieni nordamericani ar fi rudele hunilor. Mai spune Moricz că nişte graiuri indiene vorbite în Ecuador: chapalaa, tsafiki şi puruh ar fi înrudite cu maghiara. Trebuie menţionat că despre limba puruh n-a auzit nimeni până la Moricz! Cartea lui Moricz a fost primită cu rezerve în cercurile ştiinţifice, aşa că autorul pleacă în Amazonia Ecudoriană ca să adune dovezi în favoarea teoriei sale. Cercetările l-au dus pe teritoriul indienilor Shuar. Aici îl cunoaşte pe Gerardo Pena, un indian care în 1946 a descoperit o peşteră numită Tajos, despre care vorbeau legendele tribului. În peşteră Gerardo a văzut lucruri minunate, dar a ţinut secretă descoperirea. Totuşi nu se ştie de ce, în 1969 dezvăluie taina peşterii lui Janos Moricz. Peştera are mai multe săli, fiecare cât o catedrală. Sălille au fost săpate de om, nu sunt naturale, având în vedere pereţii care se intersectează în unghi drept, ceea ce în natură nu se întâmplă.  Indienii zic că din peşteră pleacă tunele care ajung până în deşertul Atacama din Chile, dar importante sunt miile de cărţi aşezate pe rafturile care imbracă pereţii. Filele unora dintre cărţi sunt din foiţă de aur, ale altora din fier pur ori dintr-un cristal necunoscut. Alfabetul în care s-au scris cărţile nu este cunoscut, dar totuşi cercetătorii vor remarca în text semne din grafia sanscrită. Prezenţa semnelor sanscrite se leagă cu faptul că preotii incaşi foloseau o limbă secretă, ori din informaţiile ajunse la noi, limba aceea secretă era sanscrita, limba cultă a Indiei. Cărţile din peştera Tajos contrazic teoria că incaşii nu au avut scriere. Ipoteza este oricum falsă, pentru că incaşii aveau o scriere originală numită quipu, alcătuită dintr-un sistem de noduri făcute pe frânghii. Legată de cărţile incaşilor este legenda stâncii Aramu Muru din Anzi. Se zice că atunci când spaniolii au invadat ţara incasilor, un preot a deschis în stâncă o poartă, lovind un disc de aur numit “cheia zeilor celor şapte raze”. Dincolo de poartă era un tunel din lumină albastră prin care preotul a păşit în altă lume, luând cu sine discul de aur şi nişte cărţi foarte vechi. Poarta s-a închis, iar pe stâncă a rămas doar adâncitura care încastra discul. În 1925 preotul Pedro descoperă un sit arheologic pe valea râului Chillon, din provincia peruviană Canta. În cartea “Arheologia provinciei Canta”, Villar Cordova remarcă mai ales pietroglifele, pietrele desenate cu semne şi figuri, care de cinci milenii împânzesc zona. Cercetările mai noi consemnate de ziarul peruvian “El Comercio”, arată că desenele de pe pietrele din Canta reprezintă cu certitudine o scriere pictografică. Pietroglife s-au găsit şi în ruinele cetăţii ciclopice Tiahuanaco din Bolivia. Acestea spun că Tiahuanaco a fost ridicat de uriaşi pe vremea când veniseră pe Pământ nişte oameni din stele care aveau patru degete la mâini. Le lipsea degetul mic! După legea ecuadoriană orice teren despre care nu se ştia că există, devine proprietatea celui care-l descoperă. Deoarece s-a declarat descoperitor, statul îi recunoaşte lui Moricz proprietatea asupra peşterii Tajos. În 1972, Moricz l-a invitat să cerceteze peştera pe Erich von Daniken, cunoscutul specialist în paleoastronautică, ştiinţa care cercetează urmele lăsate de extratereştrii veniţi pe Pământ în vremurile vechi. În peştera Tajos Daniken găseşte într-adevăr obiecte ciudate, formidabil de vechi, cu origine extraterestră, de care scrie în cartea “Aurul Zeilor”. Într-una din săli era o masă şi şapte scaune, confecţionate din cristalul misterios pe care s-au scris şi unele dintre cărţile găsite în peşteră. În plus masa şi scaunele sunt de mari dimensiuni, făcute ca pentru uriaşi. Pe speteaza scaunelor sunt gravate varii animale, dintre care unele precum jaguarul fac parte din fauna locului, altele precum elefantul nu sunt specifice continentului american şi în sfârşit dinozauri, dispăruţi de milioane de ani! Șocant este că unele pietroglife găsite pe platoul Marahuasi din Anzi înfăţişează oameni care călăresc dinozauri!Poate o fi supravieţuit o specie de dinozauri pitici pe care indienii americani i-au domesticit şi-i foloseau pentru călărie. Este ciudat totuşi că la venirea spaniolilor, incaşii nu mai ştiau arta călăriei! Îmi povestea un coleg despre o descoperire din satul ieşean Butea. Satul este aşezat pe lunca Siretului şi era celebru cândva pentru butoaiele confecţionate de localnici, de unde şi numele aşezării. Într-o zi doi săteni din Butea scoteau o rădăcină de salcie din apa unui braţ al Siretului. Sub rădăcină au găsit un dinte care desigur aparţinuse unei unui dinozaur. Reptila fusese uriaşă, deoarece dintele găsit era mare cât o căldare. Relicva au preluat-o paleontologii ieşeni anuntaţi de profesorul de geografie din sat. Tot ca o curiozitate, s-au găsit în peşterile din arhipelagul indonezian Celebes, desene vechi de 44.000 de ani care înfăţişează fiinţe hibride, jumătate om, jumătate animal, cum vânau bivoli cu suliţa. Arheologii i-au numit pe hominizii aceia teriantropi. Pietroglifele din Marahuasi au fost descoperite în 1952 de exploratorul Daniel Ruzo. Pe pietroglife apar semnele unei scrieri vechi, imagini de piloţi spaţiali echipaţi cu căşti şi combinezoane, dar şi desene ce înfăţişau lei şi foci, animale care nu trăiesc în Anzi. Daniel Ruzo a remarcat că pe unele pietre se văd desene diferite, după unghiul sub care cade lumina soarelui! Despre acestea Ruzo povesteşte în volumul “Marahuasi. Istoria fantastică a unei mari descoperiri”. În 1968 Ruzo a studiat Sfinxul şi Babele din Bucegi şi a concluzionat că nu sunt formaţiuni naturale, ci sculpturi făcute de om în vremuri imemoriale. Prin această concluzie Ruzo confirmă cele scrise de Nicolae Densuşianu în lucrarea “Dacia Preistorică”. Sculpturile din Bucegi seamănă cu operele megalitice din Valea Masma, ţinut din Anzii Peruvieni şi spunea  Daniel Ruzo că artefactele din Bucegi şi din Masma sunt creaţia aceleiaşi civilizaţii. Afirmaţiile lui Ruzo nu au fost pe placul securităţii. Cercetătorul peruvian este expulzat din România, iar cartea sa “Secretele din Carpaţi” nu va fi tradusă în română. Într-un almanah “Flacăra” din 1974 a apărut un scurt articol despre descoperirea întâmplătoare a unei inscripţii pe una din Babe. Inscripţia cu caractere necunoscute este vizibilă numai când razele soarelui cad sub un anume unghi. În 1977 apare cartea “Aventuri în tunelul timpului”, unde autorul Simion Săveanu susţine opiniile lui Daniel Ruzo, cum că Sfinxul şi Babele sunt vestigiile unei civilizaţii străvechi şi deplângea faptul că autorităţile române susţin că dimpotrivă ar fi formaţiuni naturale. Teoria lui Ruzo acceptată oficial ar fi atras turiştii străini pe Platoul Bucegilor aşa cum atrag siturile precolumbiene din Anzi. În 1976 urmează o nouă expediţie ce cercetare a peşterii Tajos condusă de astronautul american Neil Amstrong, primul om care în 1969 a păşit pe Lună. Expediaţia lui Amstrong a găsit un cavou unde odihneşte de vreo patru milenii o mumie acoperită cu foiţă de aur. Probabil defunctul fusese un personaj important, deoarece cripta unde-i depus este astfel aşezată în dreptul unei fante care străpunge peretele peşterii, încât la miezul zilei când este soltiţiul de vară, să ajungă la mumie razele soarelui. Neil Amstrong nu a destăinut ce a găsit în pestera Tajos. Chiar a devenit în viaţa socială tăcut şi retras. Atât a zis la un moment dat, că în cărţile din peşteră scrie despre originea umanităţii pământene, dar şi a altor umanităţi care locuiesc pe alte planete din galaxie. Moricz moare în 1991 şi peştera trece în proprietatea statului Ecuador. Acum armata păzeşte zona Tajos, interzice oricui accesul, iar autorităţile ecuadoriene neagă existenţa peşterii. Privitor la peştera Tajos, maghiarul Richard Zele a publicat cartea “Mesaj de la zei? Pe urmele legendei lui Janos Moricz”. Tot ce a scris Moricz despre peşteră s-a publicat în 2011 sub titlul “Mărturiile lui Janos Moricz despre peştera Tayos”. Marian Rotaru

Leave a Comment