Google

În căutarea timpului pierdut (CXXX)

Written on:noiembrie 1, 2020
Comments
Add One

În articolul trecut am amintit de ayahuasca, drogul halucinogen amazonian lăudat în cărţile lor de Ralph Mentzer şi Romuald Letterier. Printre amatorii de ayahuasca sunt hipioţii, adepţi ai naturismului, anarhişti şi libertini în privinţa vieţii sexuale. Pe o colină a oraşului brazilian Rio de Janeiro este cartierul Sf. Tereza, devenit o republică a hipioţilor veniţi din toată lumea. Turiştii sunt atraşi în cartier de exotism, de restaurantele vegetariene şi tarabele cu lucrări de artă modernistă. Principala sursă de venit a hipioţilor din cartier rămân totuşi împletiturile din fibre vegetale pe care le vând turiştilor. Lângă oraşul Iquitos din Amazonia Peruviană, pe râul Nanay, afluent al Amazonului, nişte hipioţi au înfiinţat un bordel plutitor. Cu profitul adus de bordel sprijină programe ecologice în Amazonia. Pentru o intenţie nobilă, urmează o cale dubioasă! Problemele lumii, inclusiv ecologia, se rezolvă prin ştiinţă şi investiţii. Astfel China construieşte un oraş cu 30.000 de locuitori, după conceptul “pădure verticală”. Pe balcoane, acoperişuri şi terase se vor planta copaci, iar pereţii clădirilor vor fi acoperiţi de plante. Tot China va asigura iluminarea nocturnă a oraşului Chengdu din provincia Sichuan cu razele solare reflectate de un satelit geostaţionar acoperit de oglinzi. Gurvenul de la Beijing vrea să construiască o staţie orbitală ştiinţifică şi să obţină electricitate din energie solară, la o imensă centrală cosmică dotată cu panouri fotovoltaice. Electricitatea va fi trimisă pe Pământ prin unde electromagnetice. De felul lor hipioţii contestă orânduirea socială şi de aceea se izolează de lume, dar nu sunt singurii care fac asta. În 1978 patru familii de englezi s-au stabilit în Munţii Negri din Scoţia ca să trăiască precum oamenii din neolitic, numai din ce oferă natura. Le-au urmat exemplul 30 de newyorkezi, bărbaţi şi femei, care au ales să vieţuiască ca sălbaticii în Munţii Apalaşi. În 1974 constructorii şoselei transamazoniane au dat de un sat de brazilieni portughezi întemeiat cu de mai bine de un secol în urmă. Locuitorii trăiau izolaţi în inima junglei. Prima întrebare care au pus-o constructorilor a fost: “cine mai este împăratul Braziliei?”. Habar n-aveau că Brazilia devenise republică din 1892! În Patagonia sunt aşezări de buri refugiaţi din statul sudafrican Transvaal, după ce britanicii l-au cucerit în 1902. Când scriitorul Bruce Chatwin îi vizita în 1970, burii din Patagonia se declarau în război cu Regatul Unit şi nu recunoşteau apartenenţa Transvaalului la Uniunea Sud Africană, creată de englezi în 1910. Tot în Patagonia sunt colonii fondate după primul război mondial de nemţi care nu recunosc statutul republican al Germaniei şi au rămas fideli imperiului abolit în 1919. Nişte monarhişti francezi s-au refugiat pe o insulă cubaneză şi au fondat colonia Noul Versailles. Se întâmpla în 1875 când în Franţa s-a instaurat oficial regimul republican. Noul Versailles este amintit în romanul lui Ernest Hamingway, “Insulele lui Thomas Hudson”. În al doilea război mondial Hemingway patrula marea din jurul Cubei în yachtul personal pe care îl dotase din banii lui cu sonar şi armament, ca să vâneze submarine germane. Nu a întâlnit nicium submarin inamic, dar aventura l-a inspirat pentru romanul de care spuneam. Miroslav Stingl relata în cartea “Ultimul Paradis” că a întâlnit un sat de cehi tocmai pe insula Tahiti din Pacific, iar în volumul “Viaţa Marelui Fluviu”, polonezul Viktor Ostrowski lăuda pe conaţionalii care în 1945 întemeiaseră o colonie în jungla din provincia argentiniană Misiones şi păstrau întocmai limba, portul şi obiceiurile de acasă. În fine ultimul exemplu vine de la eroii din romanul lui Radu Tudoran, “Toate pânzele sus”, îmbarcaţi pe corabia Speranţa. Au acostat pe ţărmul statului brazilian Pernambuco, la o colonie de români plecaţi în bejenie. Valahii din Brazilia erau ciobani şi preparau ca acasă untul şi brânza. Ayahuasca este elixirul sacru al spiritelor, zic şamanii amazonieni. În natura europeană se găsesc puţine substanţe similare. Una ar fi cantarida, afrodisiac pentru femei extras din gândacul frasinului. În anii 1980 un student arab din Iaşi a mers cu gânduri necurate la căminul de fete, unde avea două colege. Le-a servit cu ciocolată, pe atunci marfă rară în comerţul românesc. Pe ciocolată presărase cantaridă şi apoi lipise la loc pachetul. Colegele au gustat din ciocolată, iar rezultatul a fost că fetele drogate au sărit pe arab să-l sfâşie. Individul a scăpat cu fuga, dar jumulit rău. La un IAS, tot pe vremea aceea, nişte muncitori sezonieri locuiau într-o colonie în mijlocul câmpului. Pentru băut aveau un butoi cu apă. Cineva a aruncat cantaridă în butoi şi de aici s-a iscat prăpădul. Totuşi cum, necum, miliţia a aflat. La faţa locului miliţienii au găsit femeile scoase din minţi, iar bărbaţii fugiseră. Unul mai era în colonie, un bătrân care nu putuse fugi, dar de frica femeilor se căţărase pe un stâlp de curent electric. Poveştile cu cantarida ţin de mizeria vremii noastre. În viaţă trebuie să ne călăuzească exemplele marilor înaintaşi. Amintesc pe câţiva dintre cei mai vechi, uitaţi din păcate. Aethicus Donares a fost un filosof get de viţă nobilă, care a trăit în sec. V în Dobrogea. Între anii 461-466 Donares a făcut o expediţie în jurul lumii, cu punctul de plecare în portul Histria. În echipajul corăbiilor intrau numai nobili geţi. Aethicus a atins pământul Americii în Groenlanda, cu jumătate de mileniu înaintea vikingilor. A traversat apoi Arhipelagul Arctic Canadian, a înconjurat Alaska şi a intrat în Pacific prin strâmtoarea Bering. Expediţionarii au trecut prin celebrul Pasaj de Nord Vest, care separă oceanele Atlantic de Pacific, ori pasajul va fi redescoperit de norvegianul  Roald Amundsen în timpul unei expedidiţii din anii 1903-1905, povestită de explorator în cartea “Căutarea Pasajului de Nord Vest”. Canada se declară suverană asupra acestei căi maritime. Pe altă parte SUA  cer ca Pasajul de Nord Vest să fie apă internaţională neutră, cum sunt Dunărea, Marea Marmara, strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Mai departe expediţia a atins Kamceatka, Japonia, Filipinele, Sumatra, India, Ceylonul, a intrat în Marea Roşie, a traversat pe uscat istmul Suez şi de acolo prin Mediterana a revenit la Histria. Traseul parcurs de Aethicus a fost remarcabil de precis. Navigatorul nu a mers la întâmplare. Avea probabil informaţii din jurnalele unor călători mai vechi şi de care noi nu ştim nimic! Aethicus Donares relatează expediţia circumterestră în lucrarea “Cosmographia”, astăzi pierdută, ca de altfel şi celelalte scrieri ale lui Donares. Se ştie de “Cosmographia” dintr-o carte din sec. VIII a călugărului bavarez Ieronim de Freising. “Cosmographia” a fost scrisă în latină, greacă şi getică. În varianta getică a cărţii, Aethicus nu a folosit alfabetul get obişnuit, ci alfabetul folosit de iniţiaţii din cultul lui Zalmoxe. Din alfabetul zalmoxian călugării Chiril şi Metodiu din sec. IX vor deriva alfabetul chirilic. Dionisie Exiguul a fost un învăţat dobrogean din sec VI, născut la Tomis, autor de lucrări teologice. Exiguul a propus în lucrarea “Despre Paşte” ca anii să fie număraţi de la naşterea lui Iisus. Ideea a fost imediat acceptată şi acum numărătorea anilor propusă de Exiguul se foloseşte oficial în toată lumea. Ca să stabilească punctul de plecare în numărătoarea anilor. Exiguul a trebuit să raporteze anul naşterii lui Iisus, anul 1, la un reper istoric. Reperul ales a fost întemeierea Romei. Studiind scrierile vechi a concluzionat că Iisus S-a născut după ce trecuseră 754 de ani de la zidirea Romei. Dionisie Exiguul a împărţit istoria în era creştină, de la naşterea lui Iisus şi înainte de era creştină. Înaintea erei creştine se numără anii care aveau să mai treacă până la naşterea lui Iisus, iar în era creştină, anii care au trecut de la naşterea Mântuitorului. Sf. Ioan Casian a fost un dobrogean din Țara Casimcei. A  trăit în sec. IV-V, a scris lucrări de teologie şi zece ani a locuit printre pustnicii din Keria şi Nitria, ţinuturi deşertice situate la vest de Valea Nilului. Viaţa trăită printre pustnici îl va inspira în alcătuirea operei sale fundamentale,  “Despre aşezămintele mănăstireşti”, scrisă în 12 volume. După ce a părăsit aşezările monahale din deşert, Sf. Ioan Casian se stabileşte definitiv în Provansalia unde va întemeia primele mănăstiri creştine din Occident. În fine amintesc pe getul Decimus Ausonius din sec. IV. A scris în latină filosofie, epigrame, poezii, douăzeci de piese de teatru, jurnalul “Însemnări zilnice” şi volumul de călătorie “Mosela”. A predat retorica la universitatea din oraşul gal Burdigala, actualul oraş francez Bordeaux, fiind  primul român profesor univertar. A călătorit pe valea râului Mosela care despărţea Galia de Germania. “Mosela”, unde povesteşte voiajul pe care l-a făcut, este prima carte de călătorie scrisă de un român! Marian Rotaru

Leave a Comment