Google

În căutarea timpului pierdut (CXXI)

Written on:august 30, 2020
Comments
Add One

Un coleg conducea noaptea maşina pe şosea prin pădurea de la Epureni, lângă Bârlad. La un moment dat vede ieşind dintre copaci o pasăre în zbor. Pasărea ajunge la mijlocul şoselei. Aici se opreşte, zbura pe loc la un metru de sol, cu trupul în poziţie verticală. Înaripata era translucidă, cu vagă nuanţă verzuie. Parcă avea trup de meduză. Șoferul a oprit maşina cu farurile aprinse. Zburătoarea s-a dezmeticit repede şi dispare în tufişul de peste drum. O vecină din Bârlad aude într-o noapte câinele lătrând şi găinile cotcodăcind. Se duce repede la păsări cu  lanterna să vadă dacă nu-i vreun dihor. Dihor nu era, dar din curtea păsărilor ţâşnesc în grădină două şopârle mari şi negre. În fauna din partea locului nu sunt şopârle nocturne, negre! Dihănii asemănătoare trăiesc în Texas şi sunt veninoase. Întâmplările povestite par desprinse din cartea lui Gyorgy Mandics, “Zoizii şi bioizii”, care abordează apariţiile unor astfel de creaturi care normal n-ar trebui să existe. Totuşi ele sunt şi probabil pătrund la noi printr-o falie spaţio-temporală. Apariţia lor demonstrează că există alte lumi, iar contactul dintre lumi este posibil. Într-o poveste arabă din “O mie şi una de nopţi” regele persan Sabur primeşte în dar de la ginere un cal mecanic capabil să zboare printre stele. Se pare deci că anticilor nu le era străin zborul cosmic şi că aveau contact cu alte lumi. Că aşa stau lucrurile pun mărturie toponimii şi legende! Astfel numele principatului himalaian Bhutan înseamnă, în limba locală dzongkha, Dragonul Tunetului. Probabil că în munţii Bhutanului era cândva o bază unde aterizau vimanele, maşinile zburătoare pilotate de zei, pe care le descriu epopeile Indiei antice. Localnicii credeau că vimanele sunt dragoni-balauri zburători, iar zgomotul de la motoare îl asemuiau cu tunetul. Lângă Bhutan este principatul Sikkim, al cărui nume dat de băştinaşii lepcha, este Nye-mae-el, ceea ce înseamnă Paradis. În literatura indiană antică Sikkim era numit Indrakil-Grădina lui Indra. În panteonul hindus zeul Indra este regele tărâmului ceresc Svarga, paradisul zeilor. Nepalul vecin are Valea Katmandu sau Valea Zeilor cum i se zice, unde se află capitala omonimă a regatului. În vechime valea se chema Naghrid, adică valea poporului Naga, ori în sanscrită naga înseamnă şarpe. Nagaşii, “şerpii”, sunt reptilienii, extratereştrii blonzi şi malefici ascunşi prin peşterile Himalaiei. La nord de Bhutan, Sikkim şi Nepal, se întinde Tibetul. Capitala este oraşul Lhassa, ceea ce în tibetană înseanmă, Țara Oamenilor Celeşti. Probabil demult acolo s-au aşezat nişte nepământeni. Localnicii au dat locului un nume care aminteşte de vizita extratreştrilor. Ca dovadă, ţinutul din jurul Lhassei, unde n-au călcat nepământenii, este numit mult mai prozaic, Rhassa-Țara Țapilor de Munte. Palatul Potala, reşedinţa lui Dalai Lama, suveranul Tibetului, este numit de tibetani “Al doilea port”. Dalai Lama este încarnarea uneia din personificările lui Budha, Domnul Compasiunii. Principala resedinţă a Domnului Compasiunii este insula Potala din Oceanul Indian. Insula aceea este “primul port”, dar scrierile tibetane indică foarte vag locaţia ei. Spun că plecând din India spre sud, corăbiile ajung la insula Sringar, la fel de misterioasă, iar la sud de Sringar s-ar afla insula Potala. Potala-Al doilea port, este un nume ciudat pentru o ţară fără ieşire la mare precum Tibetul! Explicaţia ar fi că Potala tibetană nu era port pentru corăbii, ci port pentru navele zburătoare ale oamenilor celeşti. Oamenii vechi vorbeau în sens figurat. Astfel mănăstirile budiste din Sikkim se numesc dvipa-insulă în sanscrită, deşi sunt zidite pe munte! De fapt trebuie înţeles că mănăstirile sunt insule de spiritualitate. Oamenii lepcha din Sikkim sunt străbunii eschimoşilor, ori eschimoşii zic că au fost aduşi în Arctica cu o pasăre de fier, deci cu o navă zburătoare. Pe atunci aparate de zbor aveau evident numai extrateteştrii. Totuşi rămâne un mister de ce nepământenii au avut interes să ducă pe eschimoşi în Arctica! Sunt înapoiaţi, au obiceiuri barbare. Bunăoară eschimoşii schimbă soţiile între ei ori le dau la oaspeţi, scrie Peter Freuchen în cartea “Aventura Arctică”. În Groenlanda eschimoşii care refuză să împrumute soţia devin indezirabili în comunitate şi sunt nevoiţi să plece din sat, departe în munţi unde vor trăi singuri. Acelor sihaştri, eschimoşii le zic qivitoq-fantome. Qivitoc riscă să fie omorâţi de oamenii Eqidleet, un popor misterios, care, zic eschimoşii, sălăşuieşte în munţii de la marginea calotei de gheaţă a Groenlandei. Este remaracabilă mizeria şi promiscuitatea în care trăiesc eschimoşii, deşi cinstit vorbind, nici alţii nu-s mai breji. Un coleg aflat în iarna lui 1982 la St. Petersburg, intră într-o toaletă publică. Nu erau cabine. Toţi stăteau pe vine înşiruiţi lângă un sanţ. La un moment dat unul vrea să aprindă o ţigară. Pipăie buzunarele, dat nu găseşte nimic de aprins. Întreabă dacă are careva chibrit. Unul din vecinătate avea, dar era prea departe ca să arunce cutia. Ca să vină lângă cel care cerea, posesorul chibritelor ridică poala cojocului şi, rămânând pe vine, face un salt de cangur, dar în lateral, ceea ce niciun atlet nu ar fi fost în stare! Pe colegul meu l-a pufnit râsul de grotescul situaţiei şi a ieşit afară. Vara eschimoşii adună ouă de păsări marine şi le îngroapă în nisip. Ouălele clocite le mănâncă iarna. Povestea Paul Emile Victor în cartea “Boreal. Bucurie în noapte” că pentru masa de Crăciun eschimoşii din Groenlanda de Est vânează vara o focă şi vâră în burta ei păsări marine. Păsările nu sunt eviscerate şi nici jumulite. Coasă burta şi pun foca sub pietre la soare. De Crăciun aduc foca în iglu, scot păsările care miros groaznic şi le mănâncă crude. Altă delicatesă este ficatul de focă ţinut în grăsime doi ani. Se transformă într-o pastă verde. În “Vânătorii din Golful Melville”, Peter Freuchen spune că eschimoşii fac supă cu ce găsesc în stomacul focilor vânate, aşa cum berberii din Sahara se ospătează cu ce găsesc în stomacul cămilelor sacrificate. Tot berberii mănâncă intestinele de cămilă fără să le cureţe. Jean Leroy Guyo scria în “Vraja Marelui Nord” că pentru eschimoşi conţinutul intestinelor de focă este condiment. Este iute. Guyo a călătorit în Groenlanda de Nord cu iahtul Nanok. În facultate, la economia producţiei, profesorul dădea exemplu iahtul Nanok ca model de organizare a unui loc de muncă. Nici chinezii nu stau bine cu igiena. Bengt Danielsson relata în cartea “Insulele pierdute” că în insulele Marchize din Pacific a văzut un bucătar chinez deloc deranjat de gândacii care cădeau de pe tavan în oala unde gătea. Îi lăsa colo. Secretul bucătăriei chinezeşti, zicea Danielsson, este că totul se toacă mărunt. Sunt obiceiuri culinare deloc apetisante! Astfel, pentru vinul portughez de Porto, produs pe valea fluviului Duaro, fetele mustuiesc dansând în cântec de cimpoi cu pricioarele goale pe struguri. Pescarii portughezi de la ţărmul Atlanticului îmbie turiştii cu supă de peşte preparată cu apă din ocean şi cu alge adunate de pe plajă. Sven Heddin scria că în 1912 a participat la un banchet oferit de guvernatorul japonez al Coreii. A fost servit cu carne de tigru. Semăna la gust cu carnea de porc. Tigrul fusese împuşcat pentru că mâncase oameni! Nomazii berberi mănâncă lăcuste coapte în nisip. Eschimoşii mănâncă două kilograme de grăsime pe zi şi în general nordicii mănâncă gras. Astfel, în Rusia am învăţat că un pic de unt pus în borş îi dă savoare. Există o boală mortală numită febra Arcticii cauzată de lipsa lipidelor în organism. Freuchen povestea în altă carte, “Popoare de vânători din Arctica”, că în Barensland, ţinut din nordul Canadei, a fost lovit de maladie. I s-a dat să bea jumătate de kilogram de untură topită. Organismul cerea lipide, de aceea, fără a-i fi greaţă, a băut cu sete şi s-a vindecat. Eschimoşii consumă grăsimi de animale marine care, bogate în acizi graşi esenţiali, sunt sănătoase la fel ca uleiul de floarea soarelui ori ca uleiul de măsline. Apropo de măsline, cele mai bune din lume le produce oraşul grecesc Volos din Tesalia. Dealtfel măslina este pâinea grecului. În Italia medievală erau trei republici zise ale uleiului: Florenţa, Lucca şi Siena. Oraşul Siena a fost fondat de Senius, fiul lui Remus şi nepotul lui Romulus, fondatorul Romei. Cel mai bun ulei de măsline producea republica Lucca. Azi, cele mai productive plantaţii de măslin din lume le are regiunea italiană Puglia şi tot din lume, cele mai bune uleiuri de măsline le oferă satul Borges Blanques din Catalonia şi regiunea grecească Mani. Cum spuneam, patronii români de restaurant ar trebui să redescopere bucătăria noastră tradiţională. De exemplu se pot inspira din cartea lui Constantin Bacalbaşa, “Dictatura gastronomiei. 1500 de reţete româneşti”, editată în 1935. Marian Rotaru

Leave a Comment