Google

În căutarea timpului pierdut (CXVI)

Written on:iulie 26, 2020
Comments
Add One

În urmă cu 65 de milioane de ani trăia un protoprimat, adică un strămoş al maimuţei. Savanţii i-au zis Purgatorius. Era cât un şoarece, dar mânca orice, vegetale şi insecte deopotrivă. Acum 65 de milioane de ani un meteorit uriaş a lovit Pământul. În urma cataclismului dinozaurii, care dominau lumea, pier aproape cu toţii. Rămăseseră fără hrană. Coloniile de Purgatorius au scăpat. Pentru ei mâncare se găsea. Evoluţioniştii zic că de la Purgatorius porneşte lanţul evolutiv al lui homo sapiens. Protomaimuţa aceea minusculă ar fi cel mai îndepărtat strămoş al nostru. Ipoteza este falsă, pentru că veriga de legătură dintre om şi maimuţă sau mai bine zis dintre homo sapiens şi homonizii maimuţă lipseşte. Purgatorius poate fi înaintaşul maimuţelor antropoide ori a oamenilor maimuţă de stirpe animală, pentru că iată, Geneza spune că Dumnezeu a creat mai întâi animalele şi apoi omul. Pe om l-a creat aparte, deci omul nu-i animal. A fost zămislit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Teoria evoluţionistă îmbrăţişată imediat de atei, a fost iniţiată de englezul Charles Darwin, în lucrarea “Originea speciilor”. Între anii 1831-1836 Darwin participă la călătoria de cercetare ştiinţifică a navei Beagle în jurul lumii. Darwin povesteşte expediţia într-o carte interesantă: “Călătoria unui naturalist în jurul lumii la bordul navei Beagle”. Ideea evoluţionistă s-a născut în mintea lui Darwin când, cu prilejul expediţiei, a vizitat arhipelagul Galapagos din Pacific. Aici a remarcat o varietate locală de cinteză, care, dată fiind izolarea acelor insule, nu a avut contact cu alte surate şi în condiţiile locale a căpătat caracteristici specifice. Totuşi cinteza de Galapagos tot cinteză rămăne, fiind doar o rasă aparte. De la cazul cintezei de Galapagos, Darwin a speculat ideea că omul se trage din maimuţă. De ce? Maimuţa are oarecare asemănare cu omul, are o brumă de organizare socială, iar maimuţele superioare folosesc unelte simple: beţe la scos rădăcini, pietre la spart sâmburi etc. Vaga asemănare de înfăţişare dintre om şi maimuţă a păcălit nu numai pe Darwin, ci şi pe băştinaşii masai de pe muntele Kilimanjaro din Tanganyka. Pe Kilimanjaro au supravieţuit australopitecii, oameni maimuţă pitici, despre care masaii spun că sunt “bunicii oamenilor”! Maimuţa imită gesturile omului. Astfel pe insula Kaja de pe fluviul Rungan, Borneo, s-a văzut un urangutan care pescuia cu o suliţă confecţionată de el, imitând pe băştinaşii dayaci, scrie Anne Russon în cartea “Vrăjitorii junglei”. Toate acestea sunt prea puţine argumente pentru a forţa concluzia că omul se trage din maimuţă. Știinţa arată că toţi oamenii indiferent de rasă sunt înrudiţi genetic, dar maimuţa are un cromozon în plus. S-a pus întrebarea pertinentă de ce maimuţele superioare, zise antropoide, n-au mai evoluat câtuşi de puţin spre umanitate. Nici maimuţele care trăiesc printre oameni n-au evoluat. Mă refer ca exemplu la maimuţele macac din Gibraltar. Sunt singurele maimuţe europene. Englezii au alipit Gibraltarul în 1704 şi au construit oraşul actual care ocupă aproape tot teritoriul. Macacii au ajuns să trăiască efectiv printre oameni. Dorm prin copaci, dar se hrănesc mai cu seamă cu ceea ce şterpelesc din farfuriile de pe terasele restaurantelor ori ale patiseriilor. Cete de macaci se aşează bine mersi pe stradă şi opresc circulaţia. Macacii sunt atracţie turistică, iar legea îi protejează. Britanicii au supersiţia că atunci când va muri ultimul macac, vor pierde Gibralatarul. Gorilele au rămas aceleaşi de când navigatorul cartaginez Hano le-a văzut în premieră acum vreo 3.000 de ani şi le-a descris în cartea “Călătoria lui Hano în jurul Libiei”. Nici nu au cum să evolueze maimuţele spre umanitate, pentru că ele, ca orice animal, au numai suflet, nu şi spirit. Spirit rupt din Duhul Sfănt are doar omul, creaţia supremă a lui Dumnezeu. Eventualitatea unei civilizaţii a maimuţelor, întrezărită de Pierre Boulle în romanul SF “Planeta Maimuţelor”, este imposibilă. Dealtfel de-a lungul istoriei niciun animal nu a evoluat. “Capra a rămas tot capră” spune Fabio Ragno în cartea sa “Iniţiere în tainele istoriei”. Există o evoluţie, sub forma unor modificări ale caracteristicilor, ca adaptare la condiţiile de mediu. Se ştie astfel că pentru producţia de halva, seminţele de floarea soarelui trebuie să conţină mai ales proteine. Pentru producţia de ulei, dimpotrivă trebuie să aibă multă grăsime. Pe terenul cultivat cu floarea soarelui destinată fabricilor de halva se pun îngrăşăminte azotoase. Când floarea soarelui trebuie să aibă conţinut mare de grăsimi, ca fabricile de ulei să aibă randament, se folosesc preponderent îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu. Condiţiile de mediu pot conduce la apariţia de noi rase de animale ori soiuri de plante, dar nu au dus la apariţia de noi animale ori de noi plante. Un exemplu este portocalul de Curacao. Curacao este o insulă, colonie olandeză din Antile. În sec. XVII un colonist a plantat în Curacao portocali de Sevilia, apreciaţi pentru dulceaţa lor. Puieţii s-au prins, dar au crescut nişte portocali cu fructe mici, amare, cu coaja tare. Nu se puteau mânca. Copacii erau ţeposi, aşa că nou apărutul soi de portocal s-a plantat pe haturi între proprietăţi, ca să fie gard viu. După câteva decenii un evreu din insulă a observat că portocalul de Curacao are aromă specifică, puternică şi plăcută. A făcut lichior din fructe şi ca să-i dea o tentă aparte, l-a colorat în albastru, folosind extract de indigo, arbust plantat în Indonezia şi în Louisiana. Lichiorul a devenit o marcă celebră şi-i produs numai de insula Curacao, pentru că portocalul apărut acolo nu a putut fi plantat în altă parte. Pomelo, o specie de citrice, provine din provincia chineză Yunan. În sec. XVIII englezii au plantat pomelo în insula antileză Barbados, colonie a lor. Aici date fiind condiţiile naturale, fructele de pomelo şi-au schimbat dimensiunea şi gustul şi s-au transformat într-o nouă varietate, numită grepe. În Barbados grepelor li se zice “fructul Paradisului”. Spre deosebire de portocalul de Curacao, grepele au fost plantate cu succes în alte ţări: California, Israel, Cipru ori Maroc. Pepenii galbeni cantalup au apărut în sec. XVIII pe proprietatea Papei din satul Cantalupo, lângă Roma. De aici s-au răspândit în toată lumea. În Corsica creşte un soi local de lămâi. Lămâile de Corsica sunt apreciate pentru aciditatea scăzută şi sunt un important articol de export al insulei. Francezii le-au aclimatizat pe insula Guadelupa, colonia lor din Antile. Selecţiile făcute de agricultori au dus la obţinerea unor noi soiuri. Aşa au apărut alături de ceapa comună, ceapa rosie de Buzău ori ceapa albă olandeză. Ceapa din insula antileză St. Barthelemy, colonie franceză, este marcă de regiune. Sub acţiunea unor energii negative apar mutaţii genetice care cauzează naşterea de copii cu păr pe corp, cu coadă ori malformaţi, aşa cum sunt copiii acefali ori copiii-broască. Prin deviaţii genetice spontane au apărut rase noi de animale. Astfel la o fermă din California, în 1854, a ieşit din ou un cocoş cu gât golaş. Are urmaşe toate găinele cu gât golaş din lume. În 1880 la o fermă din statul Idaho s-a născut un viţel fără coarne, strămoşul tuturor vacilor fără coarne din lume. Azi se fac modificări genetice prin expunerea plantelor la cobalt radioactiv. Lalelele iradiate capătă culori nemaiîntâlnite în natură. Am exemplificat lalelele pentru că în Olanda, cel mai mare producător mondial, bulbii unor soiuri naturale valorează cât greutatea lor în aur. Totuşi natura nu poate fi întrecută. Scrie Gabriela Doru în cartea “Călătorie prin lumea florilor” despre parfumatul trandafir indian. Din petale se rulează mărgele, care apoi se usucă. Mărgelele puse la gât îşi păstrează parfumul 25 de ani! Folosirea ca aliment uman a organismelor modificate genetic-OMG, este interzisă. Însă vânătoarea de OMG-uri combinată cu neştiinţa duce la situaţii ridicole. Un francez voia să cultive în Bărăgan porumb dulce, soi nemaiîntâlnit la noi şi să fabrice sirop pentru clătite. Massmedia a trâmbiţat că francezul vrea să semene un soi modificat genetic, nociv pentru românii care ar consuma siropul de clătite. În Mexic se cultivă de milenii porumb dulce, numit porumb zaharat. Aztecii preparau ciocolată cu cacao şi porumb zaharat ca agent de îndulcire, scrie Aurelian Băltăreţu în cartea “Fructele Pământului”. Avem zahăr la discreţie de când în 1747 prusacul Andreas Marggraf l-a obţinut din sfeclă, dar înainte îndulcirea era o problemă. Mierea şi zahărul din trestie erau scumpe. În India creşte un soi de sorg zaharat. Nevoiaşii fierb boabele şi folosesc siropul ca îndulcitor. În Uzbechistan se face sirop îndulcitor din cais zaharat. Fructele se lasă în copac până se stafidesc apoi se culeg. Țăranii noştri foloseau ca îndulcitor seva de jugastru, iar indienii nordamericani seva de arţar. Marian Rotaru

Leave a Comment