Google

În căutarea timpului pierdut (CXIX)

Written on:august 19, 2020
Comments
Add One

Uriaşii din Biblie, născuţi de pământencele iubite de “oamenii din ceruri”, adică de îngerii damnaţi, erau răi şi proşti. “Cartea Giganţilor” din literatura biblică apocrifă spune că înainte de Potop trăiau în Palestina trei seminţii de uriaşi: nefilim, gibborim şi refaim. Dumnezeu a trimis Potopul ca uriaşii să piară, dar pare-se că unii au scăpat. Ca dovadă Biblia povesteşte lupta regelui David cu uriaşul Goliat. În 1940 bunicul meu Vasile Ivas din satul tutovean Ciocani a cumpărat o salcâmărie pe care a defrişat-o ca să pună vie. Când săpau ca să scoată rădăcinile de salcâm, bunicul şi oamenii care-l ajutau au dat peste două mormite. Unul era o groapă comună cu multe schelete omeneşti, iar alături o groapă în care zăcea un uriaş. Nu mi-a zis bunicul cât de lung era scheletul uriaşului, dar desigur depăşea cu mult statura unui om înalt. Pe cheltuiala lui, bunicul a reînhumat crestineşte oasele în cimitirul satului. Rămăşiţele unor bărbaţi foarte înalţi, care au trăit cu un mileniu în urmă, au fost găsite lângă Silistra în Cadrilater. Fuseseră ostaşi, judecând după arme şi veşminte. Bărbaţii de la Silistra nu erau propriu-zis uriaşi, dar înălţimea lor depăşea obişnuitul acelor vremuri, deci este posibil ca stirpea lor să se tragă din uriaşi. Astfel la Popeşti în Vlaşca s-au dezgropat 80 de morminte de uriaşi şi iată că popeştenii de azi au înălţimea mult peste media naţională. Silistra este nume turcesc. În antichitate oraşul se chema Durustorum, apoi românii i-au zis Dârstor. De aici vine numele Durostor, dat unui judeţ din Cadrilater cu capitala la Silistra şi Dristor, numele unui bulevard din Bucureşti. La 13 iulie 1878 congresul de pace de la Berlin restituie României Silistra şi o fâşie lată de doi kilometri în jurul oraşului. Bulgarii, care sprijiniţi de ruşi s-au înstăpânit în 1878 peste Dobrogea de Sud, au tergiversat înapoierea Silistrei. Dealtfel în 1878 la Silistra nu locuia niciun bulgar, cum niciun bulgar nu locuia în toată Dobrogea de Sud. Silistra era locuită de români, turci şi negustori romanioţi. Romanioţii sunt evrei din Grecia care au propria limbă, derivată din limba greacă. În 1913 Silistra şi întreg Cadrilaterul revin la România, Patria Mamă. Mai departe ştim: la presiunea nemţilor România cedează Cadrilaterul Bulgariei în 1940. În 1947, la conferinţa de pace de la Paris, Franţa şi Marea Britanie au cerut să fie înapoiat Cadrilaterul României, dar URSS s-a opus. Istoricul Gheorghe Brătianu a propus în primăvara anului 1947 Comisiei Aliate de Control ca din Cadrilater să se restituie Romaniei cel puţin oraşul Silistra, dat de congresul de la Berlin şi Coasta de Argint, litoralul Cadrilaterului, cu staţiunile turistice Ecrene, Cavarna şi Balcic, construite de statul român. Pentru pictorii peisagişti, Coasta de Argint era un paradis. Propunera lui Gheorghe Brătianu nu a fost luată în seamă. În toamna lui 1947 Gheorghe Brătianu este îndepărtat de la catedra universitară, în 1948 este exclus din Academia Romaână şi arestat în 1950. Fără a fi judecat, savantul îşi sfârşeşte zilele în 1953, întemniţat la penitenciarul din Sighet. Gheorghe Brătianu, autorul celebrei lucrări “Marea Neagră”, a susţinut mereu interesele României în bazinul pontic. A propus în 1942 ca regiunea Zaporojia din nordul Mării Negre şi Crimeea, vechi vetre de etnogeneză românească, să fie unite cu Regatul României. Desigur soarta lui Gheoghe Brătianu ar fi avut-o şi Nicolae Iorga, dacă nu era asasinat în 1940. Pe Iorga l-au asasinat agenţii Moscovei, susţinea Adrian Păunescu într-un articol din revista Flacăra. Iorga a fost un savant renumit, un mare patriot, anticomunist convins şi era în anii interbelici idolul tineretului român. La Consiliul de Coroană din 26 iunie 1940 a cerut cu autoritatea sa, ca România să nu cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord, ci de va trebui, să lupte cu ruşii. Deci nu legionarii naţionalişti, ci slugile Moscovei, comuniştii, au avut interes să-l ucidă pe Iorga! Nicolae Iorga a fost un geniu. Odată trebuia să ţină o conferinţă în Venezuela, la Caracas, dar nu ştia spaniola. Către Caracas a plecat cu vaporul. Cât a călătorit, Iorga a citit un roman editat în spaniolă şi pe care îl ştia pe de rost în română. Citind, a comparat textul românesc care-l avea în minte cu textul din carte şi a învăţat spaniola suficient ca la Caracas să vorbească în limba auditoriului. Capacitate intelectuală ca a lui Iorga a mai avut un alt savant moldovean, Dumitru Mangeron, profesor la politehnica ieşeană. Într-o sesiune de vară se prezintă la examenul de mecanica rigidelor al profesorului Mangeron un student vietnamez. Ca să ascundă faptul că n-a învăţat, tânărul se făcea ca nu pricepe întrebările. “Nu-i nimic dragul meu, la toamnă te ascult în vietnameză”, spune Mangeron. Studentul a zâmbit. Profesorul este un naiv, credea el. Putea să spună că-l va asculta în franceză, limbă vorbită în Vietnamul ale cărui părţi: Tonkinul, Anamul şi Cochinchina, fuseseră posesiuni franceze până în 1955. În toamnă băiatul s-a prezentat la examen tot nepregătit, convins că profesorul se va îndura să-l promoveze pentru că, vezi Doamne, limba română nu-i intra în cap. Spre stupefacţia studentului, Mangeron învăţase vietnameza şi l-a lăsat repetent. În Cadrilater şi în toată Dobrogea de Sud, care se întinde până la Varna, mocanii din Carpaţi veneau iarna cu oile. La finele sec. XIX un milion de oi de ale mocanilor păşteau în Dobrogea de Sud. Mai înainte fuseseră concuraţi de cerchezi, o populaţie de ciobani nomazi caucazieni, musulmani de religie, aduşi de turci în Dobrogea. Adesea cerchezii prădau satele de agricultori şi de aceea armata română i-a alungat din Dobrogea în 1882. Au plecat în Anatolia. Mocanii din Carpaţi, urmaşi direcţi ai geţilor, erau seminomazi. Practicau transhumanţa. Umblau cu oile din Carpaţi, în lunca Dunării, Dobrogea, Crimeea, până în stepa Cubanului. În Cuban sunt şi acum şapte sate de români, iar în Cisiordania exista un trib nomad de ciobani beduini care la obârşie erau mocani ajunşi pe malul Iordanului. Deveniseră musulmani, vorbeau araba, dar presărată cu vorbe româneşti. Beduinii valahi au pierit în timpul războiul din 1967 dus între evrei şi arabi. La fel ca mocanii, oieri seminomazi şi urmaşi direcţi ai geţilor, erau colibaşii şi moroienii din Țara Branului. Dintre românii suddunăreni, oieri seminomazi mereu pe drumuri erau fârşeroţii, gămuştenii şi sărăcăcianii, ultimii înruditi cu colibaşii. Mocanii erau şi negustori. Unde mergeau cu oile, duceau pe măgari mărfuri din Ardeal pentru vânzare. De aici denumirea de mocan a fost dată în Vechiul Regat şi unei tagme de negustori ambulanţi ardeleni. Falşii mocani erau negustori ambulanţi din tată în fiu. Unii erau specializaţi pe comerţul cu mere şi formau un grup aparte, alţii vindeau mărfuri diverse. Îmi amintesc din copilărie că aşa zişii mocanii veneau în căruţe cu coviltir şi la Ghidigeni, satul meu natal. Strigau marfa cu voce tare: ulcele, bolovani de sare, cherestea, var stins, baniţe de răchită. Vindeau pe cereale. La sud de Dunăre, comerţul ambulant era îndeletnicirea aromânilor cărvănari. Pentru negoţ, cărvănarii şi caravanele de căruţe străbăteau Balcanii în lung şi în lat. Comerţul ambulant era obişnuit la noi. Moţii umblau vara prin ţară ca să vândă butoaiele şi putinile meşterite de ei acasă. Unii moţi se aşezau printre străini şi deschideau cârciumi. La Bucureşti erau geamgii şi aveau ateliere de sticlărie. Turcii din Ada Kaleh, adanlâii, vindeau prin iarmaroace dulciuri făcute pe insula lor ori preparau cafea la nisip. Prin oraşe adanlâii aveau tonete cu bragă ori cu îngheţată tot de ei preparate. Dan Silviu Boerescu scrie în volumul “Țările româneşti medievale şi misterele lor” despre cârnaţii vârşli, preparaţi în localitatea Sălaşul de Sus din Țara Haţegului, după o reţetă pe care sătenii o au de la daci şi o ţin secretă. Cârnaţii vârşli conţin carne de oaie şi de capră în amestec, usturoi, boia, sare şi sunt afumaţi. Se servesc fierţi. Sălăşenii plecau prin ţară cu câte 2.000 de perechi de cârnaţi la vânzare. Cineva mi-a povestit că în Apuseni a mâncat la pensiunea unui prieten, cârnaţi preparaţi după o reţetă dacică. Patronul o ştia din familie. Țara Oaşului mi s-a părut înstărită în 1975, când am fost acolo. Oşenii erau ciobani. Făceau caşul, urda şi untul după reţete bătrâneşti. În sate erau de vânzare pe la porţi cergi din lână vopsite natural şi caş afumat. Livezile de prun care dădeau pălinca întregeau averea ţinutului. Cu toate acestea oşenii erau seminomazi. Umblau prin ţară şi se angajau la munci grele. Revedeau casa numai la sărbători, iar cu agoniseala îşi chiverniseau gospodăria. Pe harnicii oşeni i-am văzut muncind în iulie 1974 la repararea cabanei Padina din Bucegi. Purtau chimire  din piele, cămăşi albe, pălăriuţe prinse sub bărbie, iar la brâu nelipsitul pumnal. Marian Rotaru

Leave a Comment