Google

În căutarea timpului pierdut (CXIII)

Written on:iulie 8, 2020
Comments
Add One

Pentru popoarele riverane Atlanticului peştele este o resursă esenţială, de aici multele conflicte iscate pe mare. În martie 1993 doi inspectori englezi sechestrează un vas de pescuit francez care opera ilegal în apele arhipelagului Anglo-Normand, posesiune autonomă a Coroanei Britance. După ispravă, inspectorii englezi urcă pentru control la bordul altui trauler francez. Francezii îi iau oastatici. Pe inspectori îi scapă o navă militară britanică, iar proprietarul traulerului aflat în insula Guernsey din arhipelagul Anglo-Normad este arestat. Va fi eliberat ulterior pe cauţiune. După toate acestea, spiritul francezilor s-a inflamat. Vasul comercial britanic Blazer aflat în portul francez Cherbourg este atacat de opt vase de pescuit franţuzeşti şi avariat. Marinarii englezi sunt arestaţi timp de trei ore, apoi vasul este expulzat. Puţin mai târziu nava franţuzească Calypso care naviga în apele britanice este oprită pentru control de englezi. Trei inspectori englezi urcă la bord, dar francezii îi iau ostatici şi fug în apele lor. Ostaticii vor fi eliberaţi la ţărmul francez, dar 36 de vase franţuzeşti intră la pescuit în marea englezilor. Puşcaşii marini britanici le alungă, însă mai apoi o navă militară franceză capturează o şalupă de patrulare şi un cargo britanic. Până la urmă diplomaţii Londrei şi ai Parisului pun capăt la ceea ce s-a numit războiul Cherbourg. În 2012 pescarii englezi, invocând un drept istoric de pescuit, vin la ţărmul Normandiei, regiune franceză, ca să adune stridii. Navele pescăreşti franţuzesti atacă pe englezi. Englezii răspund. S-au aruncat pietre şi sticle incediare. Trei nave englezeşti şi alte trei franţuzeşti sunt avariate, inainte ca englezii să se retragă. După vreo lună, 40 de vase pescăreşti sub pavilion francez atacă cu pietre, avariază şi pun pe fugă cinci vase britanice în largul Normandiei. În 2018 francezii intră în sectorul englez al Mării Mânecii ca să prindă crabi. Pescarii englezi îi atacă şi începe o luptă la fel ca pe ţărmul Normadiei. Francezii sunt puşi pe fugă. Cele două războaie, ale stridiilor şi ale crabilor, s-au încheiat tot prin efort diplomatic. Englezilor li s-a confirmat dreptul istoric de a aduna stridii în apele Normandiei. În 1995 o navă militară canadiană a tăiat năvoadele şi a tras rafale de mitralieră asupra unui vas de pescuit basc sub pavilion spaniol care opera în zona acea aflată la 410 kilometri est de insula canadiană Terra Nova. Pentru basci este o zonă tradiţională de pescuit, vin acolo de secole. Vasul basc a fost arestat şi dus în portul canadian Halifax. Londra a luat partea Canadei, iar Franţa i-a apărat pe basci. Din solidaritate cu Canada navele de pescuit britanice şi irlandeze din Atlantic arborează drapelul canadian. Drept răspuns marina militară franceză arestează în Marea Mânecii un pescador britanic cu pavilion canadian. În final conflictul s-a aplanat şi vasele arestate sunt eliberate. În campania anului 1963 unele vase frantuzeşti părăsesc ţărmul Saharei unde pescuiau pe baza unui acord încheiat cu triburile riverane de berberi şi trec Atlanticul ca să prindă homari în largul coastei statului brazilian Pernambuco. Deşi erau în marea liberă, o nava militară braziliană îi alungă. Brazilia proteja propriile interese de pescuit. Pescarii au reclamat cazul şi s-au întors sub protecţia unei nave de război franceze. Războiul homarilor s-a terminat în 1966, când Brazilia a acceptat concurenţa francezilor. China reclamă de la Filipine reciful Scarborough. Laguna recifului este bogată în vietăţi marine comestibile, iar pe stâncile şi bancurile recifului se găseste guano de la păsările marine, un valoros îngrăşământ agricol. După 1978 în repetate rânduri pescarii chinezi au încercat să intre în laguna recifului, dar îi alunga paza de coastă filipineză. În 2005 sute de pescari chinezi au invadat  reciful. Mulţimea lor făcea ca orice intervenţie armată a Filipinelor să poată degenera într-un război cu China. Chinezii au ridicat în zona recifului insule artificiale cu cabane şi centrale eoliene. Filipinele fac eforturi diplomatice pentru a recupera paşnic teritoriul invadat. Interesantă este disputa mongolo-chineză privind deşertul Gobi. Gobi aparţine Mongoliei şi-i locuit de nomazi ale căror ocupatii sunt vânătoarea de antilope, creşterea cămilelor, cailor şi caprelor. Nomazii vând iaurt de cămilă, pastramă, brânză uscată, stau în iurte, nişte corturi făcute din pâslă şi sunt amatory de kumâs, rachiu din lapte de iapă fermentat. Viaţa lor este grea, dar Gobi are mari resurse minerale: cupru, aur, argint, uraniu, pietre preţioase. Are fosile de animale antediluviene, foarte căutate de amatorii de curiozităţi. Din 2012 China nu mai revendică pustiului Gobi. Totuşi guvernul mongol ştie că dacă nomazii săi ar părăsi Gobi pentru o viaţă mai prielnică în Munţii Altai bunăoară, păstorii chinezi le-ar lua imediat locul şi deşertul ar fi anexat Chinei. Ca să rămână, guvernul mongol oferă fiecăruia dintre nomazii săi o idemnizatie anuală de 1.000 de dolari. Cu câţiva ani în urmă o delegaţie oficială sudcoreeană a vizitat muzeul de istorie din Ulan Bator, capitala Mongoliei. La scurt timp o vizită simalară face o delegaţie a Coreii de Nord. Când şeful delegaţiei nordcoreene a dat să semneze în cartea de vizită, vede că mai înainte fuseseră acolo omologii sudcoreeni. Ca represalii pentru vizita de stat sudcoreeană, Coreea de Nord rupe relaţiile diplomatice şi economice cu Mongolia. Coreea de Nord şi Coreea de Sud nu se recunosc reciproc, fiecare se crede suverană peste toată Coreea. Problema este că nordcoreenii sunt aliaţii Chinei şi de aici încă un pericol pentru Mongolia.

Homo homini lupus-omul este lup faţă de om, scria filosoful latin Plaut. Sclavii negri americani din statele sudiste au fost eliberaţi în 1865, odată cu victoria nordiştilor asupra Confederaţiei Sudiste, în războiul de secesiune. Cu toate acestea în statul sudist Tennessee sclavia a fost abolită prin lege abia în 1978, deşi sclavi nu mai existau demult. În Mauritania, fosta Sahară Franceză, sclavia a fost abolită oficial în 2007, dar şi acum 10% din populaţie, reprezentată de negrii Haratin, este în stare de sclavie. Populaţia Mauritaniei este împărţită în caste şi în plus există un sistem de dependenţe tribale. Astfel tribul de pescari Imraguen de pe ţărmul Atlanticului plăteşte tribut tribului berber Oulad Delim. În almanahul Femeia din 1968 scria că într-un sat italian din munţii Apenini, regiunea Abruzzo, era pe atunci un târg la care mai ales ciobanii cumpărau copii sclavi, cu acordul tacit al autorităţilor.

Goana după resurse duce la război şi împilare. “Belşugul este mama artelor şi a muncii fericite”, scria Voltaire, dar ca să obţinem pe cale paşnică belşugul ne trebuie ştiinţă şi cultură. A dovedit-o bunicul meu din Ciocani, Vasile Ivas. Cheia bunăstării bunicului a fost cartea lui Constantin Hristea, “Stupăritul”. Constantin Hristea s-a născut în satul tutovean Puntişeni şi a fost cel mai mare apicultor român. Ferma lui apicolă număra în anii 1930 o mie de stupi. A publicat broşuri de specialitate şi sute de articole în revistele de apicultură, însă opera sa capitală rămâne “Stupăritul”, cea mai completă lucrare de apicultură. Prima ediţie a apărut la editura Fraţii Chiriac din Bârlad în 1935, a doua la editura Cartea Românescă din Bucureşti în 1937. Hristea a scris lucrarea, premiată în 1937 de Academia Franceză, ca o povestire despre albină spusă nepotului său Călin. Cartea începe cu biologia albinei şi se încheie cu reţete de produse derivate: ceară albă, ceară de parchet, bomboane şi patiserie cu miere, hidromel, bere şi şampanie din miere etc. Oferă sugestii de marketing între care dă exemplu pe stuparii californieni care vând mierea de portocal în sticle care au forma portocalei. Sunt şi curiozităţi. Albina sălbatică vieţuieşte chiar şi în Groenlanda de Sud. Cea mai rară miere din lume este mierea de cimbrişor de pe muntele Tayget din Peloponez. Un stup din Navara a produs în 1932, 257 de kilograme de miere, record neegalat. Bunicul este arestat politic în 1950, toată averea i-a fost confiscată. În puşcărie a stat în celulă cu directorul editurii Cartea Românească, cea care edita cărţile lui Nicolae Iorga. Editorul i-a promis bunicului că atunci când vor fi liberi îi va trimite o carte care-i va folosi. Au fost eliberaţi în 1957. Acasă bunicul avea puţine resurse pentru existenţă, dar primeşte prin colet “Stupăritul”. A citit-o şi cum avusese un atelier de tâmplărie şi dogărie, iar el era meseriaş, confecţionează singur inventarul apicol: stupi, rame, roiniţă, centrifugă, adăpători. Din satul vecin Mireni, sat de stupari renumit, aduce câteva familii de albine. Stupii îi vor asigura traiul pentru tot restul vieţii. În biblioteca lui, alăturat volumelor de beletristică, geografie, istorie, religie ori chimie, erau revistele “Apicultura”, Almanahul Plugarului, lucrări de stupărit, pomicultură şi viticultură. Marian Rotaru

Leave a Comment