Google

În căutarea timpului pierdut (CVIIIC)

Written on:ianuarie 9, 2022
Comments
Add One

Până prin anii 1940 a fost obiceiul ca în fiecare primăvară flăcăii din cartierele bârlădene Munteni şi Cotu Negru să se bată pe Dealul Brânduşelor. Învingătorii deveneau stăpâni peste bulbii comestibili ai brânduşelor, dar mai cu seamă câştigau admiraţia fetelor. Asemenea bătăi rituale sunt întâlnite în lume și au diverse motive. În oraşul Bunyol din regiunea spaniolă Valencia are loc anual o bătaie cu roşii, în oraşul Ibi din aceeaşi regiune bătaia se face cu făină, iar cetăţenii urbei Ivrea din Piemeont, Italia, se bat cu portocale. Acum tradiţiile belicoase din cele trei oraşe atrag turiştii, dar au fost la început forme de protest social. În Kenia, an de an pe coasta unui deal se bat cu pumnii bărbații din doua clanuri ale tribului Masai. Satele clanurilor sunt  de o parte și de alta a dealului. Conflictul s-a perpetuat de la cine știe ce rivalitate pe care acum nimeni nu o mai ține minte. În Moldova se știe despre lupta de la Ruginoasa desfășurată an de an în ajunul Anului Nou. Se bat flăcăîi din Satul de Sus cu flăcăii din Satul de Jos. Geograful Pompiliu Poghirc remarca în cartea “Satul de pe Colinele Tutovei” fenomenul de roire care a dus la apariția de noi așezări. Familiile tinere părăsesc vatra părintească și își fac gospodăriile pe câmp. Acolo se dezvoltă cu timpul noi sate. Așa a apărut bunăoară satul Odaia Bursucani. Nucleul satului a fost o odaie, adică o locuință sezonieră de vară. Țăranii aveau odăile lângă arie, ca în campania agricolă să evite pierderea de timp cu deplasarea. Lângă odaia tatălui, avea să-și ridice casă feciorul. Alături de gospodăria lui au venit alte familii tinere și așa a apărut satul. Până acum vreo cinci decenii se vedeau, în Valea Căldării dintre Bârlad și satul Crâng, trei foste odăii izolate, devenite cu timpul gospodării în toată regula. Comuniștii le-au demolat. Satul Însurăței din Bărăgan este un caz tipic de roire a tinerilor și la fel se explică existența a două sate tutovene surori: Priponeștiul de Sus și Priponeștiul de Jos. Aparent explicația fenomenului social de la Ruginoasa ar fi o pricină de la hotărnicia pământului ivită demult între familiile din deal și cele din vale. Atunci s-a ajuns la conflict violent. Conflictul s-a stins, dar obiceiul bătăii de Anul Nou a rămas până azi. Însă explicația nu este atât de simplă. Obiceiul de la Ruginoasa are rădăcină mult mai adâncă și pleacă din lumea geților. De ce bătaia are loc de Anul Nou, de ce participă numai flăcăii și de ce sunt mascați în urși, animalul sacru al geților? La Anul Nou românii practică două obiceiuri păgâne rămase de la geți: plugușorul și semănatul! Ambele ritualuri cu conotație agricolă, celebrau în vremurile vechi pe Kotys, zeiţă a pădurii şi a amorului carnal, dar şi zeiţă a fertilităţii şi războiului. Fiind zeiţa fertilităţii, Kotys era patrona agricultorilor. Era totodată regina lumii subterane a morţilor,  la fel ca Persefona din panteonul grec. Ca zeiță a Lumii de Jos, Kotys stăpânea tainele vieții și ale morții. De aceea etimologia numelui Kotys este arianul keu – a ascunde, cuvânt ce a dat în română substantivul cheie. Kotys ca zeiță a amorului carnal era slujită de băieți adolescenți numiți baptai. Baptaii dedicau zeiţei bătăi rituale, iar învingătorii aveau parte de orgii nocturne cu fetele. Substantivul baptai este înrudit cu termenul românesc bătaie. Zeița Kotys a avut concurentă în panteonul get pe blonda Bendis, zeiță ce întruchipa feminitatea, divinitate a Lunii, a pădurilor și a magiei. În limba irlandeză, urmaşă a limbii vechilor celţi înrudită cu graiul geţilor, găsim cuvântul ben-femeie. În limbajul popular, la farmecele pentru dragoste se spune “legătură”, ori originea numelui Bendis, purtat de zeiţa dragostei, este arianul bhendh-a lega, de unde cuvântul modern bandă, ce denumește o fâșie de material textil, cauciuc etc. cu care se înfășoară, se leagă ori se întărește ceva. Bendis era patroana ţesătoarelor, a ursitoarelor şi a zânelor. Cuvântul zână este get. La albanezii înrudiţi cu geţii apare sub forma zonje. Bendis a dat numele muntelui Bândea din Făgăraş. Cum a apărut la Bârlad obiceiul luptei de pe Dealul Brândușelor? Într-un articol din presa bârlădeană se spune că din sărăcie combatanții își disputau bulbii de brândușă, priviți ca o sursă indispensabilă de hrană. Este aici puțin proletcultism! La lupte a participat și Alexandru Vlahuță, când era elev de liceu și stătea cu gazdă în Cotu Negru, dar nu cred că viitorul poet era lihnit de foame. Nu în brândușe stătea speranța alimentară a bârlădenilor! Țara Bârladului este bogată și, exceptând vremurile când au fost loviți de invazii armate, bârlădenii au avut ce mânca. Este adevărat că românii mâncau primăvara primele verdețuri: urzici, grâușor, păpădie, pur, leurdă, susai și brândușe, dar asta în baza unui obicei alimentar sănătos. După ieșirea din iarnă organismul are nevoie de vitamine și de minerale și în plus este și Postul Paștelui. Cum pauperitatea nu este o explicație, obiceiul bârlădean pare a porni de la o veche rivalitate dintre ciobanii coteni şi munteni pentru iarba de pe Dealul Brânduşelor, deal care desparte cartierele. Nici aceasta nu pare a fi o explicație! Chiar etimologia tradițională, Bârlad-Țara Oilor, arată că era destulă pășune. Mai degrabă putem zice că lupta cotenilor și muntenilor a fost ecoul unui ritual antic. La romani brânduşa era floarea tinereţii şi simbolul unui festival al  fertilităţii numit Lupercalia. Festivalul se ținea  primăvara.  Patronul sărbătorii, Lupercus era zeul păstorilor. El ferea turmele de lupi şi asigura fertilitatea, nu numai a oilor, ci a ființelor în general. Lupercus este urmașul unui zeu primordial al păstorilor arieni, Peh Uson. De la Peh Uson vine numele ausonilor, care ar fi pare-se înaintașii geților și primii arieni veniți pe pământul nostru. În vechea Romă, regală și apoi republicană, la fiecare început de primăvară preoţii sacrificau două capre la peştera lui Lupercus de pe colina Capitolină, după care plecau în procesiune pe străzile cetăţii ţinând în mână un bici din piele de capră. Femeile măritate care nu puteau avea copii se lăsau biciuite, sperând că Lupercus le va ajuta să devină mame. De la penitenţa femeilor sterile, Lupercalia devine în timpul Romei târzii imperiale o sărbătoare în care băieţii şi fetele se hârjoneau pe pajiştile cu brânduşe. La Bârlad victoria de pe Dealul Brândușelor oferea băieților plăcerea de a capta admirația fetelor și bucuria de a-și vedea iubitele cum adună bulbii. Până la urmă satisfacția învingătorilor era una sentimentală! Aici este desigur tradiția baptailor zeiței Kotys. Cu una cu alta, lupta de pe Dealul Brândușelor este ecoul unui ritual get, perpetuat de coteni și de muntenii. Și unii și alții erau urmașii direcți ai geților. Am spus în alt articol că probabil numele cartierului Cotu Negru evocă o vatră în care s-au păstrat vii ritualurile getice până în era creștină. Creștinii nu au agreat ritualurile păgâne și numeau locul unde se săvârșeau negru, adică rău. De aici vin bunăoară numele satelor tutovene Valea Rea și Ciortolom-Locul Negru în slavonă. Pe altă parte cartierul Munteni, așa cum arată numele, a fost întemeiat de mocanii care veniți cu turmele în transhumanță de la munte au rămas în Țara Bârladului. Mocan nu înseamnă o ocupație, ci este denumirea unui grup etnic, ai cărui membri erau într-adevăr cu preponderanță ciobani, crescători de oi. Mocanii sunt urmașii direcți ai geților liberi din tribul carpilor, care trăiau în munte. De la ei munții noștri se numesc Carpați. Transhumanța a fost până după ultimul război mondial modul de viață al mocanilor. Au ajuns cu turmele lor până la Varna în Dobrogea de Sud, în Bugeac, în Crimea ori în Kuban la poala Caucazului. În  Crimeea și Kuban sunt și azi sate de români mocani. Existau grupuri de sate numite mocănii. Celebre au fost Țara Mocanilor din Apuseni, mocăniile de pe Valea Arieșului ori din Buzău. Cele Șapte Sate Valahe din județul Brașov, patria omului de cultură bârlădean Stroe S. Belloescu, au fost tot o mocănie. Substantivul mocan este înrudit cu sanscritul mâk-față, adică persoană. Încă se mai spune persoanelor din rândul clerului, “fețe bisericești”. Substantivul mocan are aceeași rădăcină cu termenul man întâlnit în limbile geto-dacă, germană și engleză. Man înseamnă deopotrivă bărbat și om. Acest dublu înțeles se vede în franceză unde homme înseamnă bărbat și om, iar prin satele noastre femeile ziceau “omul meu”, adică bărbatul meu. Pe vremuri când se număra populația contau numai bărbații apți de luptă. Astfel în cartea Numerii din Biblie sunt contabilizați numai bărbații triburilor evreiești, nu femeile și copii. Între anii 1945-1950, exploratorul Sir Wilfred Tesinger a trăit printre beduinii nomazi din Arabia de Sud, Oman și Arabia Saudită. Relatează în cartea “Nisipurile Arabe” că atunci când beduinii cucereau tabăra unui clan rival, ucideau învinșii de parte bărbătească. Femeile și fetele erau cruțate, dar luate sclave ca pradă de război.   Marian Rotaru

Leave a Comment