Google

În căutarea timpului pierdut (CVIIC)

Written on:ianuarie 13, 2022
Comments
Add One

Am văzut în articolul anterior că sărbătoarea brândușelor, celebrată în felul lor de flăcăii bârlădeni, o regăsim în Roma antică. Cum a ajuns obiceiul în Țara Bârladului de vreme ce romanii nu au cucerit zona, iar protagoniștii bătăii de pe Dealul Brândușei erau păstrători ai culturii getice? Scriam în alt articol despre obiceiul localnicilor din satul Bălăbănești, vecin cu Bârladul, ca atunci când merg la munca câmpului să acopere lama sapei cu o cârpă ca să nu intre duhurile rele în unealtă și să strice recolta. Poetul latin Ovidiu nota în lucrarea Metamorphoze credința romanilor că fierul atrage duhurile rele. Iată deci altă tradiție comună Romei antice și ținutului nostru curat getic! Sătenii din Ghidigeni și din satul vecin Iugani obișnuiau să prindă vrăbii în șura cu paie și să le gătească la ceaun pentru a le mânca la prânz în prima zi de Crăciun. Vrabia, pasărea în general, este simbol solar, ori geții sărbătoreau pe 25 Decembrie renașterea Soarelui, așa cum romanii celebrau Soarele Neînvins-Sol Invictus. Cum au fost posibile conexiunile culturale între două civilizații care nu s-au întâlnit? Unica explicație poate fi că ausonii din Carpați, neamurile geților, au colonizat regiunea italiană Latium, actuala Lazio, unde se va înființa Roma. De aceea până azi lângă Roma sunt Munții Ausoni, este portul Ostia, iar în fața Ostiei, Marea Ausonică. Romanii sunt de fapt urmașîi geților care au colonizat Italia. Latina și limba geților erau foarte apropiate. În Pakistan este provincia Punjab. Limba punjabi, de altfel limbă veche, are șase mii de cuvinte comune cu româna, din care două mii direct inteligibile. În limba română aceste cuvinte sunt considerate a fi de origine latină. Pare-se că umblăreții geți au ajuns până în India și binențeles în Punjab, dar romanii niciodată nu au ajuns acolo! Este dovada clară că ceea ce numim azi cuvinte ori obiceiuri de origine romană sunt de fapt neaoș getice. Getic este și dansul călușarilor întâlnit în statul indian Bihar, nume atât de asemănător cu al Bihorului românesc și tot în Bihar este un sat denumit Balaur, toponim cât se poate de getic. În concluzie tot un obicei getic a fost și lupta pentru brândușe de pe dealul care domina Grădina Publică din Bârlad. Fabuloasa noastră vechime ca popor o demonstrează și cuvintele din vocabular. Substantivul răzeș bunăoară este un exemplu. Pe tăbliţele de la Tărtăria, vechi de nouă milenii, se scrie despre perechea regală Ra şi Lu, Soarele şi Luna. Sultanii din Maldive poartă curiosul titlu de Fiu al Soarelui și al Lunii. În Egiptul antic zeului Soare i se zicea Ra. Termenul Ra va fi preluat de ausoni și de geți şi îl moştenim prin cuvintele rază şi rigă (rege), cu înţeles de conducător, părinte al naţiunii. În limba geţilor substantivul raze, din care provine românescul rază, însemna lumină. Raze era totodată nume de femeie, corespondent cu românescul Luminiţa. Pe un inel antic găsit la Ezerovo, pe malul lacului Varna în extremul sud al Dobrogei de Sud, este gravat un text scris în limba geto-tracilor, a cărui traducere în română apare în revista “Kogaion”. Este vorba de două versuri scrise de o fată, numita Raze, pentru iubitul ei Rolis: ”Rolis ia inelul cu tine ca să o iubeşti pe Raze/ La el te vei uita, dar şi mai mult te vei uita la Raze”. Tânăra Raze care a scris acele versuri este prima poetă cunoscută din cultura noastră. Printre cei care au purtat numele Rolis se număra un rege get din Dobrogea. Rolis este moştenit în română sub formele Rarău, Rareş, iar femininul Raze, apare în română în varianta Rada, din care a derivat numele masculin Radu. Perechea divină din religia protostrămoşilor noştri: Lu-Luna și Ra sau Re-Soarele, este invocată azi în colinde prin formula “Lerui Doamne, Ler”. Moldova a fost o ţară împădurită. Satele țăranilor liberi erau ascunse în codri și oamenii făceau agricultură pe terenuri defrișate, unde ajungeau razele soarelui. Acelor terenuri defrișate li s-au spus răzoare, de la raza de lumină binefăcătoare. Țăranii liberi care-și munceau răzoarele au fost numiți în Moldova răzeși! Răzeșii erau oameni liberi, nesupuși boierilor și stăpâneau pământul în devălmășie. Corespondentul răzeșilor Moldovei sunt moșnenii din Muntenia și Oltenia. Moşnean vine de la moş, substantiv înrudit cu latinul annonius- bogat în ani şi cu albanezul moshe-om vârstic. Moş este cuvânt get şi înseamnă vârstă, vechime, deci comunităţile moşnenilor sunt vechi din vremea geţilor. Mai multe sate răzeșești ori de moșneni, alcătuiau ţări conduse de cnezi și de aici a rămas vorba târgoveţilor că ”merg la ţară”, iniţial era “merg în ţara cutare”. La origine sintagma făcea referire la ţările rurale ale răzeșilor. În virtutea tradiției asemenea ţări mai sunt localizate și azi: Țara Vrancei, Țara Vlăsiei, Țara Luanei, Țara Dornelor, Țara Hangului, Țara Loviştei etc. Ţările rurale nu sunt specifice doar spaţiului românesc, ele există şi în Occident. Pentru a conserva identitatea locală şi mărcile comerciale de regiune, Franța  acordă din 1995 personalitate juridică ţărilor rurale tradiţionale. Până acum statul francez a recunoscut 546 de ţări, definite ca fiind „domenii a căror locuitori împărtăşesc interese comune geografice, economice, culturale şi sociale”. Pădurile, bălțile ori stepele care nu erau locuite și nu aparțineau răzeșilor, orașelor, mănăstirilor ori boierilor, se chemau pustii. De aici vorba “ducă-se în pustii”, adică într-un loc nelocuit. Răzeșiilor li se mai ziceau crânguri, codri, slobozii, ocoale ori plaiuri. Satele tecucene Slobozia Corni și Slobozia Blăneasa sunt foste sate răzeșești. La fel satul Crâng, vecin Bârladului. O amintire a vechilor răzeșii au fost în Moldova de dinaintea lui 1864, unitățile administrative rurale numite ocoale și de la care mai târziu, judecătoriile de plasă vor fi numite popular judecătorii de ocol. Tot de la răzeșii cu satele lor înconjurate de pădure a rămas sintagma ocol silvic. Spuneam că unor răzeşii li s-au zis plaiuri. Locuitorii plaiurilor erau numiţi plăieşi şi am cunoscut bârlădeni vârstnici care mai spuneau ţăranilor plăieşi. În România anilor 1864-1950, de la plaiuri venea denumirea plăşilor, unităţi administrative rurale care înglobau mai multe comune. Ocoale au fost până nu demult unitățile administrative din Bulgaria, ori să nu uităm că locuitorii băștinași ai Bulgariei sunt români. În Munții Rodopi din Tracia Bulgărească a locuit în antichitatea îndepărtată regele și poetul trac Orfeu. Orfeu a inițiat orfismul, religie care provăduia credința în Mama Natură. Autorul englez Comyns Beaumont scria în cartea “Misterele Pământului” că orfismul își trage seva din filosofia cabirilor, cultul antic ce venera pe Gaia-Mama Pământ. Ca dovadă a unității culturale din spațiul geto-trac, iată că din cabiri își trag seva și călușarii, vestiți pentru dansul lor magic. Gaia-Mama Pământ a fost asociată în mentalul colectiv cu Lumea Subterană, privită în popor ca lume a morților. De aici vine blestemul “lua-l-ar Gaia”, care invocă moartea cuiva. Ra(Re) și Lu au fost personaje cosmice care zburau cu un car de foc. Acum nouă milenii autorii textelor de la Tărtăria au descris naiv ce au văzut aievea: o navă zburătoare cu motor nepământeană. Ipoteza o confirmă basmele noastre. În 1978 fizicianul Virgiliu Th. Răzuş a descoperit matematic existenţa particulelor de gândire denumite Nobel și care se deplasează cu viteză mai mare decât viteza luminii. Pe altă parte, iată că Făt Frumos din basme cere calului năzdrăvan să-l ducă “iute ca gândul”! Aveau habar oamenii vechi de particulele Nobel? Au cunoscut efectele călătoriei cu viteze luminice sau supra-luminice? Basmul “Tinereţe fără bătrânete şi viață fără de moarte” cules de Petre Ispirescu arată că da! Pentru cel care s-ar deplasa la fel de repede ca razele soarelui timpul se va scurge mai lent, iar îmbătrânirea ar fi întârziată. După ce în Valea Plângerii l-a năpădit dorul de ai săi, Făt Frumos părăseşte Tărâmul Zânelor. Reîntors acasă încearcă o surpriză amară. El rămăsese tânăr, dar tot ce lăsase la plecare era măcinat de trecerea timpului. Lumea lui pierise. Harap Alb, alt personaj de basm, a fost mai înţelept. Știa ce înseamnă deplasarea supra-luminică, de aceea a zis: „De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi, căluţul meu”. În poemul “Luceafărul” publicat în 1883, Mihai Eminescu intuieşte relativitatea spaţiului şi timpului, echivalenţa dintre materie şi energie. În “Luceafărul” apare în versuri teoria relativităţii pe care Albert Einstein o va publica în 1905. Eminescu l-a devansat pe Einstein cu 22 de ani! “Luceafărul” a fost inspirat de două basme, spun exegețîi operei eminesciene: “Fata în grădina de aur” şi “Miron şi frumoasa fără trup”, ambele culese de prusacul Richard Kunich cu prilejul unei călătorii prin Muntenia. Kunich a publicat basmele în cartea “Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia”. Marian Rotaru

Leave a Comment