Google

În căutarea timpului pierdut (CVII)

Written on:mai 24, 2020
Comments
Add One

În copilărie am apucat vechea cinste ţărănească. Arvuna se plătea fără martori şi fără act, iar furtul era de neconceput. La Ciocani bunicii, când plecau la camp, închideau uşa şi puneau cheia alături într-un cui. Închideau doar să nu intre pisica. Cinstea aceasta ancestrală, creştină, o au şi alţii. În Finlanda de exemplu oamenii nu închid uşa când pleacă de acasă. Din păcate în comunism cinstea a fost eclipsată de meteahna furatului, născută din lipsuri şi din degradarea respectului faţă de proprietate. În 1928 s-au înfiinţat Uzinele Textile Timişoara, specializate pe ţesături şi confecţii, vândute mai ales în Italia. Uzinele au fost naţionalizate în 1948 şi rezultatul comunismului s-a văzut. În anii 1980 dintre prosoapele produse se furau mai multe decât vindea fabrica. Ce se fura ajungea în Serbia. Pentru mulţi Serbia era poarta prin care se putea evada din “raiul” comunist. Unii treceau Dunărea în Jugoslavia folosind tuburi cu aer comprimat. Fugarul dădea drumul la aer şi în braţe cu recipientul transformat în rachetă, se ruga lui Dumnezeu să treacă de mijlocul fluviului. Multe se ziceau pe atunci. În 1979 un plutonier a fugit din unitate cu armamentul din dotare. Voia să treacă în Jugoslavia. A fost dibuit de securitate, a opus rezistenţă şi în final este împuşcat mortal. La fel în Banat un cetăţean înarmat a deturnat un autobuz cu pasageri. Voia să forţeze graniţa cu Serbia. Trupele de securitate l-au anihilat, dar au murit şi dintre pasageri. La Ghidigeni am avut un unchi, Nicolae Găitan. Tatăl lui, Jan Gaitanis, era grec născut în arhipelagul Principelui din Marea Marmara. Deşi este pământ grecesc, turcii stăpânesc arhipelagul din 1453, când au cucerit Constantinopolul. Jan Gaitanis absolvise liceul comercial la Constantinopol şi în 1923, când grecii din insulele Principelui sunt alungaţi, vine la Ghidigeni şi se angajează contabil la fabrica de spirt Chrissoveloni. Fabrica avea pentru salariaţi un bloc cu apartamente şi trei case de serviciu. Jan Gaitanis a primit apartament, s-a căsătorit în sat, socrul lui avea o măcelarie şi a schimbat numele în Găitan. Fiul lui, Nicolae Găitan este luat în armată în 1950. Absolvise liceul comercial la Bârlad în 1946, era isteţ şi de aceea locotenentul l-a numit furier. Plutonul lor păzea aeroportul Băneasa. Într-o noapte cineva s-a strecurat într-un hangar, a pornit un avion, a decolat şi zburând razant cu solul ca să nu fie reperat, a fugit în Occident. Pentru lipsa de vigilenţă, tribunalul militar l-a condamnat la moarte pe locotenentul comandant de pluton. A fost executat în unitatea militară, de faţă cu soldaţii. Atunci execuţiile se făceau în unităţi militare. Înainte să fie împuşcat este întrebat ultima dorinţă. Cere ca sergentul Găitan să fie avansat locotenent în locul lui. Comandantul plutonului de execuţie a pus gradele condamnatului pe epoleţii furierului şi apoi a ordonat executarea sentinţei. Nicolae Găitan nu a suportat să fie ofiţer, ajuns aşa cum a ajuns. A  demisionat de cum a putut şi s-a întors la Ghidigeni. Pedeapsa capitală este o barbarie. În România a fost abolită în 1864, cu excepţia unor infracţiuni militare. Comuniştii o extind şi la civili. Despre cum se făceau execuţiile s-au zis fel de fel de poveşti, dar în realitate erau inumane. În satul tecucean Ireasca, vecin cu Ghidigeniul, locuia un bărbat. Nu era căsătorit, era luat drept “prostul satului” şi mai ales copiii obraznici râdeau de el. Pentru înjosirile nedrepte omul suferea cumplit. Lucra ca muncitor la Fabrica de Spirt Ghidigeni. La muncă venea pe jos. Cobora dealul la Gara Nichişeni şi de acolo traversa pădurea de pe lunca râului Bârlad. Ca să-şi câstige pâinea trebuia zilnic să meargă pe jos 20 de kilometri. Într-o zi de iunie 1978, pe la prânz, venea spre fabrică. Era la schimbul doi. A intrat în pădure şi în drumul lui trece ca de obicei pe lângă un lac, rămăşiţa unui vechi braţ al Bârladului. În după amiaza aceea se scăldau acolo doi băieţi. Cum îl văd, încep să-l insulte. Muncitorul şi-a pierdut cumpătul. Avea o secure şi orbit de furie, fără să gândească, loveşte pe unul. Lovitura a fost mortală. Celuilalt băiat îi piere curajul şi o ia la fugă urlând. Muncitorul speriat că-l va da de gol, aruncă securea după puşti. Iarăşi o lovitură mortală. Împinge cadavrele în lac şi pleacă. Cum, necum, miliţia a aflat totul şi după vreo două ore muncitorul este arestat la fabrică. Procesul s-a judecat la clubul întreprinderii. Nicolae Chrissoveloni, care a înfiinţat fabrica de spirt, organizase clubul ca instituţie de cultură pentru salariaţi, cu bibliotecă, sală de conferinţe. Comuniştii au transformat clubul în sală de judecată ca să sperie oamenii. Criminalul a fost condamnat la moarte. Era sărac, a avut doar un avocat din oficiu care nu l-a apărat. După proces a plecat pe drumul fără de întoarcere la penitenciarul morţii. Avea o mătuşă inimoasă, care-i ştia rana din suflet şi a vrut să-l vadă la puşcărie ca să-i aducă o alinare. Ar fi fost imposibil dacă femeia nu avea o “pilă” mare care să mijlocească vizita. Miliţianul de la poarta puşcăriei se uită la ea arogant şi-i zice: “Chiar vrei să-l vezi? Mai bine renunţă!”. “Vreau să-l văd, mi-e nepot şi ştiu bine că nu a omorât din răutate”, răspunde femeia. “Vei fi chemată, îl vezi, dar nu ai voie să vorbeşti cu el şi nici să-i dai pachet”. Într-un târziu femeia este chemată înăuntru. Intră într-o curte mică înconjurată de ziduri unde erau câteva cuşti din sârmă ghimpată, atârnate de un cablu. În fiecare cuşcă era ghemuit un condamnat la moarte. Fuseseră schingiuţi. De durere şi disperare nu mai aveau voinţă. Priveau în gol. Miliţianul loveşte cu bocancul cuşca unde era nepotul femeii, să-l facă atent. Nepotul arată mătuşii mâinile, unghiile erau smulse. Deschide gura şi arată gingiile fără dinţi. Fuseseră scoşi. Cu asta vizita ia sfârşit. “Plimbarea” la aer a condamnaţilor s-a încheiat. Cablul pus în mişcare scoate cuştile din curte. Mătuşa află prin “pilă” că nepotul a murit în cazne cu trei zile înainte de data execuţiei. Fapta nenorocitului din Ireasca este abominabilă, dar de acea faptă nu era de-a întregul responsabil. Cei care îşi bătuseră joc de el au avut partea de vină. Iată alt caz petrecut în 1989  într-un sat apropiat de Bârlad, Movileni, îmi pare. Omul de care povestesc era tractorist la CAP. Într-o zi, din neatenţie, scapă tractorul în sanţ şi-l avariază. Mintea lui era la feciorul din prima căsătorie. Băiatul fusese încredinţat mamei, dar mama nu l-a educat şi flăcăul ajunsese la şcoala de corecţie. Fără să ţină seama de supărarea bietului tractorist, brigadierul îl ameninţă că va plăti reparaţia utilajului. Omul ajunge acasă supărat, numai că soţia de-a doua şi socrul, în loc să-i zică o vorbă bună, sar cu gura pe el şi-l dau afară din curtea lor că-i un netrebnic care dă banii pe tractor în loc să-i aducă în casă. Omul s-a pierdut cu firea. Fură de la un vecin puşca de vânătoare şi 60 de gloanţe, revine acasă şi o omoară pe femeie şi pe tătal ei. Înarmat cum era, se ascunde în pădure. Securitatea l-a căutat zile în şir, inclusiv cu elicopterul. În cele din urmă tractoristul s-a sinucis. Preotul din sat a avut curajul să spună adevărul: victimile au cauzat crima cu lipsa lor de omenie. Între nenorociţii de care am povestit şi Ion Râmaru, criminalul în serie din Bucureşti, este mare deosebire. Râmaru a fost “vedeta” revistei “Pentru Patrie”, publicaţia miliţiei, acum 50 de ani. Totuşi, tatăl lui Ion Râmaru spunea că nu fiul lui a comis crimele, ci Nicu Ceauşescu. O fi adevărat? Râmaru tatăl a “căzut” din tren şi a murit. Asta este cert! Despre Nicu Ceauşescu se spuneau multe rele. Se zicea că la Sibiu, unde era prim secretar al judeţului, avea o seră cu citrice. Într-o seară de iarnă fiul dictatorului a surprins santinela rupând o portocală. A dat ordin ca ostaşul să fie bătut. Pe altă parte în anii 1970 securitatea a făcut scăpaţi o serie de infractori ţigani şi i-a trimis în Australia, unde să facă rău “capitaliştilor”! Azi televiziunele vorbesc numai de idioţi şi infractori, ca să facă rău ţării. Nu promovează valoarea. Nu vorbesc bunăoară de Cătălin Dorian Florescu, romancier distins cu şase premii literare în Elveţia! De ce bănăţeanca Herta Muller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2009, nu a fost decorată de preşedintele României? Bârladul are strada Leningrad, dar nu are o stradă cu numele regretatului profesor bârlădean de română Constantin Clisu, dascăl strălucit, redactor al revistei “Rulmentul” scoasă de uzina IRB, scriitor şi poet, membru al Uniunii Scriitorilor. În ultimile decenii de viaţă Constantin Clisu a locuit la Edmonton, capitala provinciei canadiene Alberta. În Alberta a fost membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, redactor al revistei româneşti “Cuvântul Adevărului”, a scris romane, poezii, o carte cu panseuri şi a alcătuit volumul “Dincolo de poveste- legende ale indienilor Cree din Alberta”, apărut la editura Sfera din Bârlad. Marian Rotaru

Leave a Comment