Google

În căutarea timpului pierdut (CVIC)

Written on:ianuarie 20, 2022
Comments are closed

Spuneam că unele sate s-au format în jurul odăilor, acele locuinţe sezoniere de vară pe care ţăranii le aveau pe câmp. Desigur obiceiul odăilor provine de la geţi, pentru că iată există satul tutovean Buda a cărui etimologie pare a fi substantivul get buta-casă. Probabil aşezarea are originea în vremea geţilor şi s-a format in jurul unei locuinţe de genul acelora care mai târziu se vor numi odăi. Avem multe toponimii legate de geţi. Astfel, Berezeniul din ţinutul Fălciului îşi trage numele din getul berza-mesteacăn. Geţii spuneau la altar horga şi de aici numele unui sat vasluian. De la ritualurile păgâne moştenite de la geţi şi săvârşite pe acel loc până în secolele creştine se trage numele satului tutovean Pogana, remarca distinsul profesor bârlădean Vasile Cârcotă. Interesant este numele satului Bălăbăneşti vecin cu Bârladul. Aşa cum am spus toponimul provine din substantivul balaban-uriaş, despre care unii zic că ar fi un termen din limba cumanilor. Cumanii au locuit într-adevăr o vreme prin partea de câmpie a judeţului Buzău. A fost acolo vremelnic Ţara Cumanilor şi a rămas numele unui sat din zonă, Vadul Cumanilor. Tecuci este toponim cuman. Scria Alexandru Philippide că Tecuci vine de la sintagma cumană “tehek-uciu”, adică “capătul ţării”. Dacă Tecuciul era capătul Ţării Cumanilor, înseamnă că satul Bălăbăneşti aşezat mai la nord, nu avea cum să aibă nume cuman! Mai mult, spuneam că tocmai pe Cosa, litoralul Basarabiei, deci departe de arealul ocupat de cumani, este satul Balabana Mare. Cumanii erau neam de turci, ori termenul balaban este arian, fiind  înrudit cu getul balaur, moştenit în română. Lângă Bârlad, între satele Crâng şi Ciocani, este o pădure numită Balaura. O vale numită Gura Balaurei este aproape de satul Perieni. În zona satului vasluian Deleni, întâlnim dealul Balaura. Un râu Balaura curge în judeţul Olt, iar o Creastă a Balaurului se înalţă în Bucegi. Balaurul era o creatură uriaşă şi forţoasă şi iată că termenul get balaur are aceaşi rădăcină cu sanscritul bala-forţă, cu vikingul baldr-puternic, dar şi cu albanezul buljar care înseamnă şarpe de apă. Irlandezii zic balor la monştrii marini, iar latina are cuvintele înrudite belua-creatură, bestia-fiară şi bellum-război. Până şi în limba ţigănească apare cuvântul bari care înseamnă mare şi care este înrudit mai departe cu românescul baros şi cu englezescul boss-şef. Zic unii că satul Ciocani s-a chemat la început Ceucani, după numele dregătorului Ceuc trăitor prin sec. XVI. Opinia mea este alta! În sec. XVI apare prima atestare documentară a Ciocaniului, care pe vremea aceea era sat de răzeşi şi ca urmare nu avea de a face cu boierii. În plus este puţin probabil ca boiernaşul Ceuc să fi fost atât de bogat încât să fi avut moşii răspândite pe sute de kilometri. Spun asta pentru că un sat numit Ceucani există în judeţul basarabean Orhei şi chiar la Chişinău o stradă se cheamă Ceucani! Cred mai degrabă că numele Ciocaniului este getic şi provine din termenul ciuc, prin care geţii denumeau dealurile cu vârful rotunjit. Un astfel de deal domină satul dinspre nord. Măgurile cu vârf rotund sunt numite ciuc în albaneză şi greacă, iar românii din Meglen le spun ciucă. Meglenul este o mică ţară românească din nordul Traciei Greceşti. În româna dunăreană avem substantivul măciucă, care denumeşte o bâtă cu capătul rotunjit. Ciocaniul nu s-a numit la început Ceucani, ci Ciucani, de la ciucă, iar tizele lui sunt satele Ciucani din judeţele Bacău şi Harghita, Munţii Ciucaş, dar şi vechiul judeţ transilvănean Ciuc, desfiinţat în 1950. De ce totuşi în documentele vechi apare Ceucani şi nu Ciucani? O chestiune ortografică! Pe Podul Roşu din Bârlad este o placă pe care scrie “Comuna Berlad 1893”. Atunci oraşele erau numite comune urbane. În copilăria mea, pe biletele de tren eliberate de Gara Ghidigeni pentru Bârlad scria Berlad. Matriţa care imprima biletele era veche de când gara, dată în exploatare în 1872. Cândva am cunoscut la Ciocani o centenară care se născuse înainte de Unirea Principatelor. În anii 1850, când ea era copil, armata Moldovei era slabă. Exista din 1846 o linie de telegraf electric Bucuresti-Iaşi şi care poate avea o staţie la poşta din Bârlad, dar era insuficient ca autorităţile să ştie la timp ce se întâmplă prin sate. În aceste condiţii turcii din Dobrogea treceau Dunărea şi umblau prin Moldova de Jos ca să fure copii. Nici nu le era greu. Atunci văile erau pline de bălţi, iar pe dealuri pădurile erau întinse. Turcii furau copii vara, când ţăranii plecau la câmp. Oamenii nu luau odraslele cu ei pentru că le venea greu să muncească şi totodată să le supravegheze. Copiii în zbenguiala lor lesne dispăreau de sub ochii părinţilor, iar turcii atât aşteptau. Sătenii lăsau copii acasă, dar cum turcii intrau şi în sat, îi ascundeau în butoaiele care aşteptau goale venirea toamnei. Lăsau copiilor mâncare şi apă, dar mai întâi de toate le cereau să nu iasă din butoi şi să tacă mâlc. Aşa petrecea vara fetiţa de atunci, bătrâna din faţa mea, cu fraţii şi surorile ei. Într-o zi aud la poartă un scârţâit de căruţă şi glasul vizitiului care oprea caii. Turcii aveau căruţe cu coviltir, ca să nu se vadă ce cară. În ogradă intră o turcoaică frumoasă, îmbrăcată în şalvari. Peste turbanul de pe cap ţinea o tavă cu baclavale, alviţă, rahat, smochine, roşcove şi ciubuce de zahăr. “Copii veniţi să vă dea mama alviţă şi smochine”, chema cu glas mieros. Copiii se uitau pofticioşi pe vrana butoiului, dar tăceau. Dacă îşi trădau prezenţa erau pierduţi. Îi aştepta sclavia. Pe când îndemna la bunătăţile ei, turcoaica cerceta ungherele curţii cu ochi de şerpoaică. Până la urmă nevăzând vreo mişcare a plecat. Apoi la drum s-a auzit căruţa cum se urnea. Un obicei getic s-a păstrat până prin 1940 la Ghidigeni. Se obişnuia ca la vreme de secetă să fie purtat cu alai Caloianul, o bucată de lut modelată ca să închipuie trupul unui om. Păpuşa trebuia să aducă ploia şi pentru asta era plimbată prin sat şi pe câmp, însoţită de toată suflarea aşezării. Doar preotul nu participa la procesiunea păgână. Alaiul striga cântat din urma păpuşii “Ene, Ene Caloiene”. În final momâia era îngropată lângă o fântână. Caloianul este amintit de geograful Ion Ghinoiu în cartea “Obiceiuri populare de peste an” şi în Enciclopedia Minerva editată în 1929.  Regăsim numele Caloianului în hidronimul râului Călmăţui din Bărăgan. În greaca veche aineas înseamnă lăudat. Din aineas a derivat numele românesc Ene. Pe altă parte numele Caloian este înrudit cu substantivul sanscrit kala. Legat de context substantivul kala are înţelesurile de melodios şi veşnic, compatibile unul cu altul. Pitagora le reunea în conceptul de “muzică a sferelor cereşti”, deoarece, credea filosoful, distanţele dintre orbitele planetare sunt intervale armonice. Kalachakra este denumirea celei mai adânci învăţături budiste tibetane, tradusă prin “roata timpului” ori prin “ciclul veşnic”. Budiştii, la fel ca maiaşii, percep istoria universului ca o succesiune de cicluri temporale. Lucrarea antică indiană Vimalaprabha spune că suveranii Shambalei, Dharmaraja-Regii Puri, au învăţat kalachacra de la Budha. Filosoful Osho a atras atenţia asupra zeiţei primordiale Kala, considerată în panteonul hindus ca Mama Timpului. Zeiţa există din preeternitate, de dincolo de timp. Mai târziu Kala a devenit Kali, divinitatea feminină a iubirii fizice şi a morţii. Kali personifică ciclul infinit al naşterii, morţii şi renaşterii, adică veşnicia. Pentru că semnifică veşnicia Kali este asociată cu rodnicia pământului, cu ciclul etern al vegetaţiei. De aceea în iconografia antică indiană Kali apare cu pielea neagră. Negrul este culoarea pământului roditor. Scrie Marcel Pollaud-Dulian în volumul “Sclavia în zilele noastre” că în India sunt triburi de nomazi, numite triburi criminale, care practică sacrificii umane în numele zeiţei Kali. Poliţia le supraveghează. Caloianul este o divinitate ariană primordială, din aceaşi familie cu zeiţele Kala şi Kali. În Oltenia se spune de Caloian că ar fi Tatăl Soarelui, deci la fel ca zeiţa Kala este o entitate preexistentă Universului. În concluzie Ene Caloiene înseamnă Laudă Caloianului – Laudă Celui Veşnic. Caloianul aduce ploaia, face să rodească câmpul şi să se reia ciclul Naturii. Numele Kali are rădăcină comună cu substantivul sanscrit kalan, care înseamnă deopotrivă timp şi negru. Negrul simbolizează infinitul, dar şi renaşterea, fiind cum spuneam culoarea pământului roditor. Kali, zeiţa iubirii, este legată de rodnicie şi frumuseţe. Numele lui Kali are aceeaşi rădăcină cu grecescul kalo-frumos, cu numele românesc Călina şi cu numele lui Cupidon, zeul iubirii la romani. Găsim înrudirea numelui Kali cu substativul kerani-fată în limba hindi, cu substantivul grecesc kore-fiică, de unde numele Corina, dar şi cu numele feminin englezesc Kerry. Legat de Kali, moştenim sintagma ţigancă călăngiţă, adică ţigancă neagră.

Sorry, the comment form is closed at this time.