Google

În căutarea timpului pierdut (CLXXXVIII)

Written on:decembrie 8, 2021
Comments
Add One

Mariana Flămând aminteşte în cartea “Aventura lemnului” câteva răşini şi ceruri aromatice purtătoare de uleiuri volatile. O ceară aromată este extrasă din seminţele arbustului jojoba care creşte în statele Sonora şi Arizona.  Răşină aromată este balsamul de Peru, secretat însă de un arbore originar din Salvador. Din 1861 balsamul de Peru se produce şi în Ceylon. America Centrală este şi patria arborelui tonka ale cărui fructe conțin un ulei volatil util la aromatizarea tutunului pentru țigarete. Chicle este o răşină produsă de o trestie găsită în jungla din statele mexicane Quintana Roo, Yucatan, Campeche şi Chiapas. Din chicle se prepară guma de mestecat naturală. Femeile aztecilor mestecau chicle pentru a odoriza gura, spune Florica Lorint într-o monografie dedicată acestor indieni. Obiceiul de a mesteca plante este vechi. De acum cinci milenii locuitorii provinciei finlandeze Oulu mestecau coajă de mesteacăn. Taninul din coaja de mesteacăn ajută la combaterea paradontozei. Tot pentru a trata paradontoza, în Elada antică se mesteca răşină de mastic. În treacăt fie zis, paradontoza poate fi oprită dacă se periază zilnic gingiile cu un amestec de ulei de floarea soarelui cu sare de mare, în raport de 2/1. În 1848 americanul John Curtis prepară prima gumă de mestecat folosind răşina unei specii de molid întâlnită în statul Maine. Curtis a preluat ideea de la indienii algoquini, băştinaşii zonei, care prin tradiția lor mestecau răşină de molid. Totuşi americanul William Semple a fost cel care, prelucrând răşina de chicle, a fabricat în 1860 pentru prima dată guma de mestecat modernă, aşa cum o ştim. Indienii mestecă cu pasiune un preparat obţinut din frunzele unei plante aromate numită betel. Betelul se cultivă în tot spaţiul indian, din Nepal până în Ceylon. Preparatul mestecat de indieni este un mix alcătuit din frunze de betel, frunze de tutun și nuci areca, totul stropit cu soluție de var. Eugen Pora remarca în cartea “Cinci luni în Oceanul Indian”, năravul indienilor de a mesteca betel și de a scuipa. De la betel saliva devine roșie și de aici trotuarele Indiei au un aspect total dizgrațios. În Anzi frunzele de coca sunt mestecate de oricine. O mare călătoare bârlădeancă, doamna profesor Oltea Rășcanu Gramaticu, scria în cartea “Acolo unde zboară condorii”, că aflată în Peru a rezistat invitației de a mesteca frunze de coca, dar a băut ceai din această plantă, reconfortant zic localnicii. Autoarea a aşteptat în zadar mult lăudatul efect! Masticul este o răşină aromată secretată de o specie de pin. Cel mai bun mastic este recoltat de comunitățile Mastichochioria din insula Chios. I se zice “perlă de Chios”. Masticul este cerut în industria dulciurilor şi la prepararea unei băuturi spirtoase numită mastică. Dealtfel uleiurile volatile din flori ori din răşini au căutare în industria băuturilor alcoolice. Astfel, din violetele cultivate în Provansalia se obține nu numai parfum, ci şi un lichior fin. Danezii prepară lichior din chihlimbarul adus la țărm de valurile Balticii. Chihlimbarul este o răşină aromată fosilă, rămasă de la coniferele antediluviene. Scorţişoara este o mirodenie amintită în Biblie şi Talmud, în “Istoria naturală” a lui Pliniu cel Bătrân, în opera lui Theophrastus, în poemele preotesei Sapho din insula Lesbos şi în cărţile de bucate ale gastronomului roman Apicius (sec I i.Hr.). Theophrastus a fost un învăţat din Lesbos trăitor în sec. III i. Hr. şi care a scris 227 de cărţi în domeniile fizicii, botanicii şi eticii, dar până la noi au ajuns doar textele a două lucrări: “Despre numele plantelor” şi “Despre originea plantelor”. Anticii europeni credeau că scorţişoara este adusă din Arabia Felix, coasta Yemenului de azi şi o înconjurau într-un nimb de legende. O aminteşte şi jurnalul călătoriilor pe care diplomatul chinez Zhang Qian din sec. II î.Hr. le-a făcut în India şi în ţări din Asia Centrală: Bactria, Dayuan,  Sogdiana, Fergana, Oxiana. Din scorţişoară se extrage un ulei utilizat în alimentaţie, dar şi în scop medicinal. Piperul este cunoscut în soiurile negru, alb, roșu şi verde. În antichitate se cultiva mai ales pe coasta Malabar din India, dar cel mai bun piper venea de pe muntele Tellicherry din statul indian Tamil Nandu. Piperul de Tellicherry este apreciat din antichitate, fiind amintit de Pliniu cel Bătrân,  de “Geographia” lui Strabon, de Apicius în cartea ”Arta culinară”  şi în lucrarea “Periplu pe Marea Erythreii”, scrisă de Tiberius Balbilus în sec.I i.Hr. Costul vieţii opulente în care intra şi efortul pentru obţinerea piperului este cauza care au dus la prăbuşirea Imperiului Roman de Răsărit, afirmă Edward Gibbon în lucrarea “Istoria declinului şi căderii Imperiului Roman”. Piperul a schimbat cursul istoriei lumii. Dorinţa de a obţine piperul şi mirodeniile în general a condus la marile descoperiri geografice, la apariţia imperiilor coloniale şi, odată cu ele, la diseminarea culturii şi valorilor europene în lume, la apariţia unor noi state şi la punerea în valoare a resurselor aflate în ţinuturile locuite de popoarele primitive. Astăzi piperul se cultivă mai ales în Java, Sumatra, Madagascar, Tunisia şi Sarawak. Mircea Novac, autorul volumului “Delfinii Sudului”, a întâlnit arbori de piper în Gibraltar, probabil singurii din Europa. În Oceania creşte specia de piper numită kawa, a cărei rădăcină este comestibilă şi are virtuţi medicinale. Pe băştinaşi însă îi interesează mai mult rachiul pe care îl fac din seva rădăcinii. Rușii au aclimatizat kawa în regiunea Primoria de la țărmul Pacificului. Uleiul de piper este folosit la prepararea unor mixuri de condimente, a unor băuturi alcoolice și are aplicaţii medicinale. Cea mai veche dovadă a utilizării cuişoarelor, altă mirodenie bine cunoscută, datează din anul 1721î.Hr. şi a fost descoperită în Siria. Primele menţiuni despre cuişoare apar în povestea Simbad Marinarul din ciclul “Celor o mie și una de nopți” şi în “Rihla”, jurnalul de călătorie al negustorului arab Ibn Battuta (sec.XIV). Patria de origine a cuișoarelor sunt insulele Moluce. Pe una dintre insulele Moluce, numită Ternate, rodeşte cel mai bătrân arbust de cuişoare din lume, cu vârsta de peste 400 de ani. Astăzi cel mai mare producător de cuișoare este Zanzibarul. Pentru virtuţile sanogene cuișoarele sunt apreviate în Ayurveda, antica ştiinţă medicală a Indiei. Un sortiment de ţigări fabricat în Java, denumit kretek, este preparat cu adaos de cuişoare. Eucaliptul este un arbore specific australian al cărui ulei volatil aromat are căutare în industria dulciurilor şi în farmaceutică. De pe insula Bruny, aflată la sud de Tasmania, exploratorul James Cook a adus în Europa primii puieţi de eucalipt. Azi mari plantaţii de eucalipt există în California, Azore, Uruguay, Israel şi pe dealurile Nilgiri din Tamil Nadu. Nu trebuie confundat arbustul de ceai din ale cărui frunze se prepară cunoscuta băutură, cu arborele de ceai. Arealul arborelui de ceai cuprinde statele australiene Queensland şi Noua Galie de Sud. Negrii australieni din tribul Bundjalung folosesc frunzele acestui copac în scop terapeutic. Inspiraţi de practica negrilor Bundjalung, fermierii australienii au început din 1920 să cultive arborele de ceai. Din frunzele acestuia se extrage un produs medicinal, numit ulei de malaleuca. De asemenea uleiul alimentar de ceai vândut în magazinele de lux nu-i stors din seminţele arbustului de ceai, aşa cum se crede! Uleiul zis de ceai provine din seminţele plantei sălbatice camellia oleifera care creşte prin râpile din provincia chineză Guangxi. Arbustul de ceai se cultivă în China, Japonia şi Filipine, în statele indiene Asam şi Bengal. În Europa sunt plantații de ceai în regiunea georgiană Colhida de pe coasta Mării Negre, iar de curând au apărut şi în ducatul Cornwall din Marea Britanie. Ceaiul se vinde în variantele verde şi negru, rezultate din prelucrarea frunzelor după recoltare. Cel mai bun ceai din lume este produs în provincia Kandy din Ceylon. Cultura ceaiului în Ceylon a fost introdusă în 1866 de scoţianul James Taylor şi care în 1872 a pus în funcţiune prima fabrică din insulă de prelucrare şi ambalare a ceaiului. În baza unui contract încheiat în 1890 între Taylor şi Sir Thomas Lipton, ceaiul de Ceylon este vândut sub marca Lipton, devenită numărul unu în lume. Sir Thomas Lipton a fost un mare filantrop scoţian. Colhida este principalul furnizor de ceai pentru Rusia. În trenurile rusești am văzut că fiecare vagon are o chicinetă unde fierbe pururea un samovar cu ceai pentru călători și personal. Pe atunci, în 1987, ceaiul intra în prețul biletului. În Rusia ceaiul nu se îndulcește, dar când se bea, se ține în gură o bomboană din zahăr. Rușii din Siberia, dimpotrivă, beau ceaiul foarte dulce, jumătate de cană este umplută cu zahăr, spune Jan Kozak în cartea “Vânător în taiga”. Băutura turcilor nu-i cafeaua, cum se crede. Deși au inventat cafeaua la nisip, băutura lor națională este ceaiul, remarca Nicolae Popp în volumul “Orizonturi Euro-Asiatice”. Marian Rotaru

Leave a Comment