Google

În căutarea timpului pierdut (CLXXXIX)

Written on:decembrie 14, 2021
Comments
Add One

În 1862 militarii americani primeau în raţii aşa zisa esenţă de cafea. Era o pastă din cafea prăjită şi măcinată, lapte praf şi zahăr. Se dizolva în apă caldă. Produsul nu a fost apreciat. În 1890 scriitorul francez Alphonse Allais creează cafeaua instant aşa cum o ştim, iar din 1938 compania elveţiană Nestle produce binecunoscuta cafea solubilă numită popular ness. Savoarea  nessului este dată de uleiul volatil din cafea.Uleiurile volatile se utilizează în cosmetică și în industria săpunului, în aromaterapie sau în producţia balsamurilor. Primul balsam de păr, briliantina, a fost creat de parfumierul Ed Pinaud în anul 1900. Pentru a capta uleiurile volatile se folosește adesea uleiul de ricin. Dacă în zonele temperate ricinul creşte ca o tufă, în India îl vedem ca un arbore ce atinge 15 metri înălţime! În Egiptul antic uleiul de ricin era folosit ca ulei lampant. Uleiul de ricin nu este alimentar datorită ricininei, un alcaloid toxic, dar este materie primă la fabricarea maselor plastice, vopselelor, coloranţilor, cernelurilor, lubrifianţilor, în medicină, în industria farmaceutică, a produselor cosmetice, săpunurilor şi parfumeriei. Şrotul de ricin conţine ricinină, dar în urma unui tratament termic toxina se descompune astfel că poate fi utilizat ca furaj.O cale de sporire a profitabilităţii plantaţiilor de ricin este creşterea viermilor de mătase coreeni. Viermele de mătase corean mănâncă frunze de ricin, spre deosebire de ruda chineză care consumă frunze de dud. Producţia de mătase naturală la hectarul de ricin se ridică la 250kg. La aceasta se adaugă katgutul necesar în chirurgie, secretat de larve și larvele ca atare ce pot fi date hrană la porci. Fermierii interesaţi pot consulta lucrarea Alexandrinei Adler, “Creşterea viermilor de mătase hrăniţi cu frunze de ricin”. Grăsimile vegetale pot îmbrăca forme variate. Astfel arborele creion este întâlnit în Kalahari, Mozambic și Transvaal. Din latex se extrage cauciuc, iar din fructe un ulei utilizat ca biocombustibil. Un hectar de arbori creion produce echivalentul a peste 8.000 de litri de petrol. O altă grăsime este ceara secretată de arborele de ceară. Cea mai bună varietate de ceară vegetală este ceara de Cuiaba, iar cel mai important producător este statul brazilian Mato Grosso.Ceara vegetală se extrage și din latexul arborelui de cauciuc. Există și o ceară minerală, ozocherita. Un zăcământ de ozocherită se exploata în Apuseni. În China creşte arborele de seu. Pe fructele arborelui se depune o grăsime care-și găsește utilizare la confecționarea lumânărilor. Că a venit vorba despre arborele de seu, iată un fenomen straniu relatat de Dimitrie Cantemir în “Descrierea Moldovei”: “Se mai găseşte spre miazănoapte pe apa Ceremuşului, în colţul unde se întâlnesc hotarele Moldovei, Lehiei şi Transilvaniei, un şir de munţi numit de către locuitori, Ineul, care nu se poate asemăna ca înălţime cu Ceahlăul, dar este tot aşa de mirare printr-un joc ciudat care nu se mai vede nicăieri în altă parte. Locuitorii adună roua ce cade de pe frunzele ierburilor înainte de răsăritul soarelui şi după ce-au strâns-o într-o oală, ei găsesc plutind deasupra apei un unt foarte bun, cu nimic deosebit de untul obişnuit, nici la miros, nici la culoare, nici la gust. Lucrul acesta nu se petrece însă tot anul, ci numai în trei luni – martie, aprilie şi mai; în celelalte luni, ori prea umede ori prea uscate, nu se mai întâmplă”. În Indonezia întâlnim arborele de săpun. Nucile acestuia fierte în apă elimină o substanță cu putere de detergent. Aceeași calitate o au și fructele plantei yucca elata ce creşte în statele Arizona, Noul Mexic, Texas, Chihuahua şi Sonora. Pe insula grecească Kalimnos se găsește unicul zăcământ de săpun mineral natural. Legat de lumânări, singurul sfânt născut în părțile Tutovei este Sf. Ioan de la Tutova, zis Lumânărică. A văzut lumina zilei pe la anul 1782 şi a viețuit pe Pământ până în 1842. Miluitor al sărmanilor, văduvelor și orfanilor, sfântul ținea mereu o lumânare aprinsă în mână. Numele său a fost pomenit de Costache Negruzzi în “Almanahul de învăţătură şi petreceri” din 1844, de Alexandru Papadopol Calimah în articolul “Serile de la Mirceşti”, apărut în revista “Convorbiri Literare”, iar astăzi de Ion Oprea în cartea “Lumânărică-Sf. Ioan de la Tutova”. Pe vremuri la Bârlad meseriașii erau grupați în mahalale și ulițe. Așa erau mahalalele Cojocarilor, Fierarilor,Tâmplarilor, Tălpăriilor, Casapilor, Tăbăcăriilor, Bogăsăsarilor, Cizmarilor etc. Bogăsarii colorau pânzeturi. Termenul vine la turcescul bogasy- pânză colorată. De aici a apărut termenul boiangerie. Cei care prelucrau grăsimile se grupau pe uliţa Săpunarilor şi în mahalaua Mungiilor. Mungiul era fabricantul de lumânări. Lumânările pentru săraci se confecţionau din stearină, o grăsime mai puţin nobilă decât ceara. Dimitrie Cantemir scria că stuparii moldoveni preparau din ceara brută o ceară specială, verde la culoare și parfumată. Ceara verde de Moldova era exportată în Veneția. Rețeta acestui produs s-a pierdut. O marcă de regiune realizată de meșterii bârlădeni a fost săpunul de Bârlad, a cărui reţetă s-a pierdut! Bârladul avea şi o uliţă a sodarilor, care deserveau pe săpunari. Soda era preparată din cenușa plantei numită sărăcică. Frunzele de sărăcică se mănâncă în Italia. Frances Mayer scria în cartea “Sub soarele Toscanei” că au gust de spanac, dar “mai primăvăratic”. Sodarii îşi pierd importanţa după ce în 1791 Nicolas Leblanc brevetează producţia sodei de rufe plecând de la sarea Glauber, care este un mineral. Soda naturală se scoate din apa unor lacuri aflate în Transbaikalia, Tanganika, Nevada, Oregon, California, Colorado, Wyoming, Columbia Britanică, Cornwall, Panonia şi în regiunea italiană Campania. Cum soda minerală este puţină, s-a apelat la sursele vegetale. Britanicii aveau în Kenya plantaţii de piretrum, plantă care oferă sodă vegetală. Arhipelagul african Salvage interesează pe vânătorii de iepuri și păsări marine, dar marea bogăţie a insulelor o constituie iarba barila, care de asemenea este o însemnată sursă de sodă vegetală. Până în 1971, când a fost naţionalizat, arhipelagul a fost proprietatea familiei Cabral de Noronha din insula portugheză Madeira. Insulele Salvage aparţin Portugaliei, dar au fost dintotdeauna revendicate de Spania. Arbitrajul internaţional din 1938 care a dat insulele Salvage Portugaliei nu este recunoscut de Madrid. Prima fabrică modernă de săpunuri din România a fost Stela Bucureşti, intrată în funcţiune la anul 1865 și care a luat locul unei manufacturi înfiinţate în 1815 de Constantin Zamfirescu. În reţetele săpunurilor de lux Stela intrau uleiuri aromate achiziţionate de la celebra fabrică din Grasse, Provansalia. A doua fabrică importantă de săpun din România a fost Apolo din Galați, înființată în 1886 de Lipa Braunstein. Apolo realiza  produse chimice, dar și săpunul Cheia Raiului, celebru în anii interbelici. După naționalizarea din 1948 săpunul este redenumit Cheia, conform politicii ateiste a vremii. Calităţile organoleptice şi medicinale ale săpunurilor utilizate în igiena umană sunt îmbunătăţite prin aportul uleiurilor volatile şi a coloranţilor naturali din plante. Se foloseşte menta, pelinul, salvia, extractele de acacia, mirt, agave, laur, yucca etc. Săpunurile medicinale sunt utilizate pentru tratamentul ori prevenirea unor afecţiuni dermatologice sau pentru dezinfecţii. Pot fi fabricate cu adaos de plante medicinale ori de minerale. Dintre plantele cu virtuţi medicinale se folosesc aloea, nucul, muşeţelul, pelinul, urzica, gălbenelele etc. Cu aditivi minerali se fabrică săpunuri cu sulf, argile, borax, nămoluri sapropelice etc. Un săpun medicinal deosebit este aditivat cu shungit. Shungitul  este un mineral care nu se găseşte decât în localitatea Shunga din Karelia, pe locul unde s-a prăbușit un meteorit. Se prezintă sub forma unui cărbune cu structură sferică, combinat în varii proporţii cu mai toate elementele chimice. Este un medicament natural eficient în orice boală. Astfel tratamentul cu shungit a vindecat-o de sterilitate pe marea ducesă Xenia, sora ţarului Alexandru al III-lea al Tuturor Rusiilor. Cea mai veche reţetă de săpun apare pe o tăbliţă de lut scrisă în Babilon pe la anul 2800 î.Hr.. Legenda spune că termenul săpun care a fost introdus de medicul roman Priscianus provine de la muntele Sapo din Roma. Pe această înălţime se săvârşeau sacrificiile rituale de animale. Femeile care spălau rufele în fluviul Tibru, au observat că apa în care se scurgeau resturile de grăsime şi cenuşă de la altarul de sacrificii de pe muntele Sapo, curăţa mai bine. Aşa au ajuns romanii să fabrice săpunul din seu de capră şi cenuşă de fag, la care adăugau sare spre a-l întări! Săpunul îi amintit de autorii latini Pliniu cel Bătrân şi Galenus din sec I î. Hr., iar mai înainte, în papirusul egiptean Ebers, scris cu 1500 de ani î.Hr.. Este cert că fenicienii foloseau săpunul cu 600 de ani înaintea erei creştine. Marian Rotaru

Leave a Comment