Google

În căutarea timpului pierdut (CLXXIII)

Written on:august 27, 2021
Comments
Add One

În satul tecucean Tălpigi a trăit până nu demult un formidabil prezicător şi vrăjitor. Putea intra în galeria marilor clarvăzători: Valentina, Vanga, Djuna, Edgar Cayce, în faţa cărora ştiinţa a trebuit să se încline. Despre tălpigean se spune că prin descântec putea să închege apa. Nu ştiu cât de real este fenomenul, dar când eram copil auzeam la ţară de femei care făceau vrăji şi închegau apa. Și Ion Creangă în “Amintiri din copilărie”, face referire la o aşa minune. Lăsând la o parte închegatul apei, bătrânul tălpigean, moş Florescu, era mai cu seamă clarvăzător. Bătrânul ştia arta divinaţiei şi magia dintr-o carte veche pe care o avusese soţia lui. O adusese cu ea ca zestre la măritiş şi numai ea ştia să o citească. Cu timpul l-a învăţat şi pe soţ taina cărţii. Omul a citit-o de atâtea ori că o învăţase pe de rost şi bine a făcut! Soarta a vrut să rămână văduv, iar nu după multă vreme un codoş a sesizat miliţia cu privire la îndeletnicirea lui de ghicitor. Era pe vremea comuniştilor, miliţia a confiscat cartea care, odată confiscată, dispare. Moş Florescu a plecat la cele veşnice şi a dus cu el taina cărţii, dacă o fi ştiut-o!  Faptul că numai soţia ştia să o citească, dovedeşte că literele în care era scrisă cartea nu erau latine şi nici chirilice şi poate ca nici limba să nu fi fost română. Foarte probabil era scrisă în alfabetul get şi era Marea Carte a lui Zalmoxe pe care o foloseau magii geţilor, ktistaii. Îmi relata un domn din Bucureşti surpriza avută într-o vară când a vizitat un prieten din Apuseni. Ca să-l uimească prietenul îi spune ceva într-o limbă pe care bucureşteanul nu o înţelegea, deşi nici străină nu-i părea. “În ce limbă mi-ai vorbit şi ce ai spus?”, întreabă domnul. „Este legea lui Arhimede enunţată în limba dacă”, răspunde prietenul. În Apuseni sunt oameni care ştiu limba geto-dacilor, dar o consideră sacră şi nu o vorbesc decât în taină. Alfabetul getic avea 56 de litere. Scrie Silviu N. Dragomir că literele alfabetului get au supravieţuit până acum câteva decenii ca semne făcute de ciobani pe răboj, ca ornamente pe cergi şi covoare ori pe zugrăveli. Apar şi în pictura Mănăstirii Voroneţ. Atâta timp cât au mai existat, adică până către 1956, plutaşii de pe Bistriţa însemnau buştenii cu litere getice cum făceau din strămoşi. Pe cale cultă câteva litere getice se cunosc din Biblia tradusă în limba goţilor de episcopul Ufilia în sec. IV. Ufilia cu un grup de goţi creştini s-au aşezat în Moesia, la sud de Dunăre, teritoriu locuit de geţi. Din alfabetul getic Ufilia a creat alfabetul gotic. În sec. VI goţii din Moesia au migrat mai departe. O vreme au stat pe valea râului Bârlad, crede istoricul basarabean Alexandru Boldur. În volumul “Ţara Bârladului, numele şi unele momente din istoria ei”, afirmă că etimologia Bârladului este sintagma gotică Baur Land -Ţara Nouă. Din Ţara Bârladului goţii au luat iarăşi calea pribegiei şi s-au stabilit în Crimea, pe ţărmul sudic al peninsulei, la poalele unor munţi, în zona numită azi Riviera Crimeii. Aici goţii au supravieţuit ca etnie mult timp. În sec. XVIII Stanislav Bogush-Sestrentsevich scria în cartea “Călătorie în Rusia de Vest”  despre goţii care trăiau în sudul Crimeii. În sec. XIII Crimea este cucerită de tătari şi până pe la jumătatea sec. XIX goţii sunt absorbiţi de tătarii din seminţia ialibolilor, care se aşezaseră pe pământul lor. Totuşi locuitorii din fostele sate de goţi păstrau pe chip trăsături germanice. Am avut la Bârlad două colege de serviciu, ambele tătăroaice din Dobrogea. Una arăta ca o europeancă, doar ochii îi avea uşor migdalaţi, cealaltă era mongoloidă. Mi-au explicat că familiile lor proveneau din Crimeea, dar erau de stirpe diferită. Cea cu chip mongol se trăgea din tătarii nohai care locuiau în stepa Crimeii. Cealaltă cu chip european era din neamul ialibolilor care, spunea ea, aveau sângele amestecat. Conştienţi de origine, tătarii goţi s-au aliat cu germanii în ultimul război mondial ca să scape de bolşevici. Nemţii au constituit o divizie de tătari şi au trimis-o în Franţa. După încheierea războiului aliaţii occidentali dau prizonierii tătari pe mâna sovieticilor. În Rusia vor fi executaţi cu toţii. Alianţa nemţilor cu tătarii crimeieni a avut şi altă cauză. Naziştii erau anticreştini şi mergând pe principiul că “duşmanul duşmanului meu îmi este prieten”, au cochetat cu musulmanii, ori tătarii sunt musulmani. În 1940 bunăoară diplomaţia germană a reuşit să atragă în orbita Berlinului regatul Irak. Statul Irak a fost creat de englezi în 1920 şi a fost protectorat britanic până în 1932, când devine independent. În 1940 guvernul irakian a considerat că ar fi nimerit să se alieze cu nemţii. Zis şi făcut, dar Irakul va fi ocupat imediat de armata britanică. Protectoratul Marii Britanii asupra Irakului va fi reinstaurat şi menţinut până în 1948. După război Stalin deportează în Kazasthan toţi tătarii din Crimeea. După 1980 o parte din tătari sunt lăsaţi să se întoarcă acasă, dar în locul lor veniseră masiv colonişti ruşi şi încă din 1954 Crimeea fusese dată Ucrainei prin voia lui Hruşciov. Hruşciov, succesorul lui Stalin, era ucrainean de naţie şi a făcut Ucrainei cadou ţara tătarilor. În 2010 tătarii goţi din diaspora au proclamat în exil republica Gothia şi au emis simbolic moneda republicii. Apropo de întâmplările din spaţiul sovietic mai puţin ştiute, iată un episod relatat la vremea respectivă de revista Mondorama! La Vilnius, pe 11 martie 1990, cetăţenii adunaţi în faţa guvernului destituie conducătorii sovietici şi numesc un nou guvern care în aceeaşi zi proclamă independenţa Lituaniei faţă de URSS. În acea zi Republica Sovietică Lituaniană este desfiinţată şi se reconstituie Republica Lituania, cum a fost până în 1941, anul anexării sovietice. Odată cu declararea independenţei steagul Lituaniei Sovietice este coborât de pe palatul guvernamental, dar stupoare! Revoluţionarii lituanieni au uitat să aducă un drapel al Lituaniei independente pe care să-l arboreze în loc. Printre cei adunaţi în faţa palatului din Vilnius se număra şi un basarabean care lucra în oraş ca macaragiu. A venit la zămislirea Lituaniei independente convins că acest evenimentest este începutul dezmembrării URSS şi oferă premiza ca la rândul ei Basarabia să scape de ruşi. Basarabeanul ţinea în geamantan un drapel al Regatului României pe care-l avea de la bunicul lui. Pentru el tricolorul era un odor de preţ şi îl adusese cu sine la Vilnius. Acum că venise la adunarea lituanienilor a adus steagul româneasc. Îl ţinea la piept, sub haină. Cum spuneam, după ce independenţa Lituaniei a fost declarată, s-a văzut că nu era pregătit un steag care să înlocuiască steagul sovietic. Atunci basarabeanul a scos tricolorul româneasc. Steagul nostru a fost luat de mulţime şi arborat pe sediul guvernului Lituaniei. În scurt timp tricolorul, înlocuit cu drapelul istoric al Lituaniei, este restituit basarabeanului. Totuşi în primele momente ale independenţei, pe sediul guvernului Lituaniei a fluturat drapelul României Mari! La biserica Naşterea Maicii Domnului din satul Ciocani, deaupra uşii de la intrare, era pictat un ochi încadrat într-un triunghi echilateral. “Ochiul reprezintă pe Dumnezeu, iar triunghiul Sfânta Treimie”,  spunea bunica Maria când eram copil. Biserica a fost ctitorită în sec. XIX şi probabil aşa a fost explicată ţăranilor pictura de deasupra uşii. Altminteri ţăranii tutoveni nu spun că ochiul, ci Soarele este chipul lui Dumnezeu, ca reminiscenţă a credinţei getice în Agni, zeul Soarelui. În realitate ochiul încadrat de triunghi, numit “Ochiul care vede tot” este un simbol masonic.  Ce caută un simbol masonic pe biserica din Ciocani? O întrebare la care greu se poate răspunde! Satul este străjuit dinspre nord de un deal cu creştet rotunjit. Dealul acela nu seamănă cu dealurile din jur. Geţii numeau dealurile rotunjite ciuc, de aici numele satului Ciucani, Ciocani. Mai mult, dealul are un anume magnetism, parcă ascunde ceva şi-i aşezat spre nord, pe direcţia Hiperboreii, obârşia pelasgilor. Pe altă parte uriaşii pelasgi au fost cei care-i şcoleau pe ucenicii ktistai în Cetatea Babanului (Uriaşului) din peştera Crugul Pământului. Mai demult am găsit în cimitirul din Ciocani, căzute prin iarbă, nişte pietre tombale foarte vechi. Erau lespezi din gresie şi aveau scrijelat un text, aproape şters de vreme. Scrierea nu era latină şi nici chirilică. Probabil caracterele erau getice. Faţa scrisă a pietrelor fusese cândva acoperită de muşchi. Muşchiul era demult uscat şi măcinat, doar piatra rămăsese pătată. Urmele de muşchi lipseau de pe faţa opusă a lespezii. Asta înseamnă că pietrele au stat orientate cu scrierea la nord! Spre acel nord hiperborean şi spre dealul rotunjit care domină satul! Deci pietrele n-au străjuit morminte creştin ortodoxe, care sunt orientate spre răsărit! A existat o legătură între semnul masonic de la biserică, dealul rotunjit şi pietrele tombale precreştine din cimitir? Putem face doar speculaţii! Marian Rotaru

Leave a Comment