Google

În căutarea timpului pierdut (CLXX)

Written on:august 2, 2021
Comments
Add One

Spune doctorul Raymond Moody în cartea “Viaţă după viaţă” că adesea persoanele în moarte clinică au în ochii minţii viziunea unei bariere: râu, pod, prăpastie, tunel etc., dincolo de care se întinde un spaţiu luminos ori o grădină paradisiacă. Cum nu trec bariera, se întorc la viaţa pământeană. Sufletul revine în trup, iar aventura extracorporală pare un vis. Oamenii cu suflet curat privesc moartea senin. Bunicile mele bunăoară, femei simple de la ţară, au avut înaintea morţii viziunea unor copii. Copiii aceia erau îngerii care veniseră ca să le conducă peste Marele Prag. Bunica din Ciocani, bunica Maria cum îi spuneam, cu o zi înainte de a muri vorbea cu o mătuşă de-a mea. Deodată opreşte vorba, priveşte spre colţul odăii şi zice “uite o fetiţă!”. Mătuşa nu a văzut nimic. Bunica din Ghidigeni, bunica Ileana, cu câteva ore înainte de a muri spune deodată “copiii mamei, vin cu voi” şi cum era întinsă pe pat a tras cu mâinile de poala cămăşii, ca şi cum voia să fugă după copiii aceia. Oamenii răi au înaintea morţii viziuni de coşmar, precum celebra “doamnă cu coasa”. Oamenilor buni Dumnezeu le dezvăluie clipa morţii. În iulie 1986, într-o seară de joi, bunica Ileana visează că era într-o sală cu mulţi alţi oameni. În faţa adunării stătea cineva îmbrăcat în alb. Personajul, probabil Arhanghelul Mihail, arhanghelul morţii, se adresa fiecăruia şi-i zicea când “îl va lua”. Bunica era în spatele sălii şi cum nu i se spunea nimic întreabă: “pe mine când mă iei?”. “Joooi”, răspunde arhanghelul. Bunica s-a trezit, era ora 23,00 şi a povestit visul. Va muri în a şaptea zi de joi de la vis, la aceeaşi oră 23,00. Aztecii scriau în codexuri că există un spaţiu al spiritelor unde trecutul şi viitorul se cufundă într-un prezent continuu şi de aceea aici evenimentele care au fost, sunt şi vor fi sunt percepute instantaneu. Acest spaţiu al spiritelor se întrepătrunde cu universul material şi de aceea spiritul şamanului care ajunge acolo vede simultan evenimentele care se petrec în orice timp şi în orice loc. Călătoria în lumea spiritelor apare şamanului ca un vis. De aceea negrii australieni vorbesc de Țara Visului, tărâmul strămoşilor totemici şi al cunoaşterii extrasenzoriale. Acest tărâm unde intră şamanii şi care pentru suflete înseamnă “acasă”, este numit Ixtlan la indienii Yaqui din statul mexican Sonora. Despre experienţele onirice ale şamanilor Yaqui scrie antropologul Carlos Castaneda într-o serie de cărţi: ”Arta visului”, “Călătorie la Ixtlan”, ” Învăţăturile lui Don Juan” etc.

Am trăit cu ceva ani în urmă o experienţă desprinsă parcă din cartea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, “Sic Cogito”. Şeful meu de atunci suferea de o boală grea. Era conştient de iminenţa morţii, dar sceptic cu privire la realitatea vieţii după viaţă. I-am argumentat că viaţa după moarte există şi o vreme, dimineaţa la o cafea, discutam câteva minute pe această temă. El asculta atent ce spuneam, dar nu părea convins. Înclina să creadă că moartea nu-i decât un somn veşnic. Într-o dimineaţă mi-a zis că vom vedea cine are dreptate. A fost ultima noastră discuţie. Nu după multă vreme boala s-a agravat. Nu a mai venit la serviciu. În ultima zi a lunii mai, care a căzut în anul acela într-o luni, a fost dus în comă la spital. A doua zi eram liber, trebuia să plec la Iaşi. Seara m-am culcat devreme. Adorm, dar după un timp, umărul meu drept este zgâlţâit puternic. Mă trezesc. În cameră nu era nimeni, dar imediat îmi vine în minte gândul că: „Iancu a murit şi mi-a dat de veste că am dreptate: după moarte există viaţă!”. Era miezul nopţii. Nu aveam telefon mobil. Moartea şefului mi-au confirmat-o colegii miercuri, când m-am întors la serviciu. Întreb când a murit. “La miezul nopţii dintre luni şi marţi”, mi s-a răspuns. În 2013 am avut un vis ciudat. Parcă coboram pe o cărare de pe un deal înalt acoperit cu o dumbravă. Cărarea m-a adus în curtea mătuşii mele din Ghidigeni, tanti Paraschiva, a cărei gospodărie era vecină gard în gard cu casa părinţilor. Ziua era de octombrie, înnourată, dar caldă. Cei din familia mătuşii nu păreau să fie acasă, dar în bătătura ogrăzii o întâlnesc pe Anda, una dintre colegele de serviciu. Purta minijupă gri, bluză albă, cizme şi geacă de piele neagră. Tânăra stătea în picioare cu faţa spre casa mătuşii, adică spre răsărit. Ajung în dreptul ei, o salut şi apoi mă hotărăsc brusc să-i las manuscrusul unei cărţi la care lucram, dar de a cărei reuşită aveam îndoieli. Îl purtam în buzunarul pardesiului în care eram îmbrăcat. Întind manuscrisul colegei:„Ia-l şi fă ce vrei cu hârtiile!”. Anda ia manuscrisul şi îl pune în poşetă. „Va avea valoare într-o zi”, spune zâmbind. Eu îi întorc spatele, trec pe lângă casa mătuşii şi ies pe poarta de la drum. Numai că nu ajung pe strada comunală cum ar fi fost în realitate, ci încep să cobor o vale adâncă. Mergeam pe o cărare pavată cu dale de gresie. De jur împrejur era o pădure cu copaci înalţi şi bătrâni. Acum vremea era parcă de noiembrie, întunecată şi umedă, dar tot caldă. Frunzele căzuseră şi formau un covor  printre trunchiurile drepte ale copacilor. Ciudat, dar cărarea era măturată. O linişte de mormânt mă înconjura. Tot coborând începe să-mi pară rău de manuscris. „Anda, unde eşti?”, o strig cu gând să-i cer manuscrisul. „Sunt acolo unde bate vântul” vine de nicăieri şi parcă de peste tot răspunsul fetei. Continui să cobor până ajung în fundul văii. Aici era o casă de piatră cu etaj, construită în stilul unui conac englezesc din sec. XIX. Casa era acoperită cu iederă şi deşi era curată şi îngrijită se vedea că este pustie. O peluză verde lată de vreo doi metri înconjura casa ca un brâu.  Pe peluză iarba şi un copăcel creşteau în voie. Ca orice copac tânăr păstra ceva frunze în toamna târzie. Casa cu peluză erau înconjurate de o râpă cu pereţii aproape verticali şi foarte adâncă. Peste râpă trecea o punte din două bârne de lemn, unite cu scânduri. Podul nu avea mână curentă, iar ici şi colo, mai ales spre malul unde era casa, lipseau din scânduri. Trec puntea fără teamă, deşi sub mine se căsca abisul. Păşesc peste golurile dintre scânduri şi ajung în faţa casei. Uşa se deschide. Intru într-un hol nemobilat, dar cald şi luminat fără a se vedea sursa luminii. În lateral stânga era o uşă monumentală din lemn alb. Apăs clanţa cu înflorituri, turnată din bronz şi pătrund într-o cameră goală, dar luminată la fel ca holul. Spre deosebire de hol, camera avea o fereastră. Fereastra acoperită cu o perdea subţire era deschisă. Un vânt puternic pătrundea de afară în încăpere şi umfla perdeaua care se ridica până la tavan. „Aici bate vântul, dar unde-i Anda?” mă întreb. „Anda, unde eşti?”. “Aici sunt”, îmi răspunde, dar nu vedeam pe nimeni. În acel moment cad într-un tunel întunecat. Plutesc întins pe spate, dar nu cu picioarele înainte cum sunt duşi morţii, ci de-a îndărătălea, cu capul înainte. La capătul tunelului vedeam o lumina albă, blândă, dar de care mă îndepărtam. Îmi zic: ”Am fost mort, acum revin la viaţă” şi imediat m-am trezit. Când în vis am trecut puntea, inima mea a stat o clipă. Clinic murisem. Apoi inima a pornit şi am revenit la viaţă. De aceea mă îndepărtam de lumina de la capătul tunelului. Lumina era sclipirea Lumii Celeilalte. Dimineaţă merg la serviciu şi o întâlnesc pe colega mea. Era îmbrăcată exact aşa cum o visasem! O experienţă similară a avut un coleg. Omul  trecuse printr-o operaţie grea. Când era sub anestezie s-a visat mergând pe o punte sub care era o groapă cu jăratec. Pe la jumătatea punţii a făcut cale întoarsă pentru că nu mai suporta dogoarea. Se vede apoi plutind pe tavanul holului din spital. Trupul lui era scos pe targă din sala de operaţie şi dus la reanimare. Acolo este aşezat pe pat şi pus la perfuzie. Când s-a trezit la reanimare vede în jur ceea ce deja ştia din vis. A aflat că în timpul operaţiei fusese la un pas de moarte. Altă întâmplare mi-a povestit o colegă. Era însărcinată şi nu luase concediul prenatal. Într-o zi i s-a făcut rău, a leşinat si a căzut lângă strungul la care lucra. În starea de leşin a visat că mergea pe o stradă cu case de oameni gospodari. Părea să fie strada mare a cartierului bârlădean Podeni. Strada era pustie, deşi era o zi însorită şi blândă, ca de aprilie. Tot mergând vede capătul oraşului. Şirul de case se termina lângă un râu. Peste râu trecea o punte din lemn, iar dincolo de apă se vedea un câmp acoperit cu un covor de iarbă. Verdele crud al câmpului înierbat o fascina. Grăbeşte pasul spre râu. Voia să treacă puntea. Când a ajuns aproape, iese dintr-o curte un câine care se repede la ea. Femeia speriată face cale întoarsă. De cum s-a întors din drum, se trezeşte din leşin. Dacă apuca să treacă puntea, murea. Câmpul acela frumos spre care mergea era Raiul! Cum arată Lumea Cealaltă, lumea morţilor? Este o întrebare la care alături de alţi autori au încercat să răspundă în cărţile lor şi doi geografi români: Ion Ghinoiu şi Scarlat Demetrecu.Marian Rotaru

Leave a Comment