Google

În căutarea timpului pierdut (CLXVI)

Written on:iulie 18, 2021
Comments
Add One

În preistoria îndepărtată au trăit nişte hominizi de talie mare numiţi gigantopiteci şi pare-se că grupuri răzleţe dintre aceştia au supravieţuit pâna azi prin California, unde sunt numiţi Bigfoot ori în Columbia Britanică unde li se zice Sasquatch. Oameni maimuţă cu talia de peste doi metri au fost semnalaţi în jungla din statul australian Queensland. Localnicii îi numesc Yowie. Sunt întâlniţi de asemenea în Himalaia şi este vorba de celebrii Yeti ori în provincia chineză Hubei, unde trăiesc prin păduri gigantopitecii numiţi Yeren. În jungla  Amazoniei vieţuieste mapinguari, un umanoid de doi metri şi jumătate înălţime şi foarte musculos. Gigantopitecii nu lipsesc nici în Japonia. Legendele niponilor spun că printre populaţiile primordiale ale Japoniei s-au numărat uriaşii şi canibalii. Se zice că Hibagonii, ultima rămăşiţă a uriaşilor primitivi japonezi, se ascund prin pădurile de pe muntele Hiba din insula Honshu. Uriaşii canibali, căpcăunii, sunt numiţi momotaro în mitologia japoneză. Vechii slavi ziceau căpcăunilor baba-yaga. Baba-yaga erau pociţi la chip, trăiau în păduri şi furau copii ca să-i mănânce. În satul Ghidigeni copiilor urâţei li se spunea mamaiana. Iniţial mamaiana nu denumea copiii, ci pe căpcăunii care-i mâncau. Este interesant că substativul mamaiana nu-i întâlnit în satele vecine, dar pare înrudit atât cu termenul japonez momotaro, cât şi cu slavul baba-yaga! La începutul lumii locuiau pe Pământ Ipoliţii şi Velicanii, două neamuri de uriaşi, spune tradiţia bulgarilor. Vechi de când lumea sunt şi uriaşii Mairu din folclorul Țării Bascilor, dar şi uriaşii Intxisu prezenţi în legendele din valea râului Bidasoa, Navara Spaniolă. Bascii cred că dolmenele de piatră care se văd prin munţii lor au fost ridicate de uriaşii Mairu. Dolmenele bascilor seamănă cu dolmenele înălţate de celţi la Stonehenge în Anglia. Nu-i deloc clar ce scop au avut megaliţii de la Stonehenge! Scriu autorii britanici că în proporţiile megaliţilor de la Stonehenge s-ar regăsi unitatea fundamentală de lungime anglo-saxonă, piciorul. Afirmaţia este puţin hazardată de vreme ce nu are cum să se ştie precis care era lungimea iniţială a piciorului englezesc. Asta deoarece în evul mediu piciorul etalon la care se raportau toate măsurile de lungime din ţară, păstrat la catedrala din Cantebury, era făcut din lemn de stejar. În sec. XIV etalonul primordial al englezilor avea să fie mistuit de un incendiu. Înalţi sunt şi umanoizii alma care trăiesc în Munţii Altai din Mongolia, în Podişul Pamir şi în Caucaz. Almaşii sunt musculoşi, umblă cu trupul gol, dar au o pilozitate abundentă pe spate şi pe membre. Pieptul, abdomenul şi faţa nu sunt acoperite de păr. Sunt culegători şi vânători și folosesc unelte de piatră. Nu ştiu să aprindă focul, dar nu fug de foc la fel ca animalele. Nu au grai articulat, dar sunt inteligenţi şi la nevoie se înţeleg cu oamenii prin semne. Copiii almaşilor se joacă cu copiii oamenilor, deşi de regulă almaşii se feresc de homo sapiems, adică de noi oamenii obişnuiţi. În mod normal nu atacă oamenii, singurul rău care almaşii îl fac este că uneori fură din oile şi caprele ciobanilor. Oamenii însă vânează alamaşi, fie doar ca să-i ucidă, fie ca să-i facă sclavi. Mărturii despre aceste practici, întâlnite mai ales la mongoli, găsim în jurnalele unor călători medievali: Giovanni del Carpinni(sec.XIII), Wilhelm von Ruysbrook (tot în sec.XIII), Hans Schidtberger (sec. XV). Exploratorul rus Nikolai Prjevalski scrie în jurnalul său “Călătorii in Asia” că a întâlnit o familie de almaşi în Altai. I-a observant o vreme, apoi a vrut să împuşte un almaş. Din fericire nu a nimerit ţinta şi hominizii au avut timp să dispară prntre stânci. Profesorul mongol Tysben Zhamtaro a făcut între anii 1890-1929 o cercetare amănunţită a populaţiilor alma din Altai. Din păcate în 1929 la ordinul lui Stalin, Zhamtaro este internat într-un lagăr, unde va şi muri. Dovezile materiale adunate de profesor şi însemnările sale au fost confiscate de bolşevici şi au dispărut fără urmă. Aşa cum spuneam mongolii vânează almaşi şi iată că Zhamtaro cumpărase de la un trib de păstori nomazi piei de almaşi tăbăcite. Și acestea au fost confiscate de soldaţii sovietici şi dispărute au rămas. În 1942 soldaţii ruşi au capturat un bărbat alma în Caucaz. Au crezut că sălbaticul este spion german (!?!). L-au interogat, l-au torturat şi în final, pentru că almaşul nu le spunea nimic, doar urla de durere, l-au împuşcat. În 1850 nişte păstori din Abhazia, una dintre ţările caucaziene, au capturat o femeie alma. Țăranul Edgi Genaba din satul Tkhina o cumpără pe sălbatica prinsă, o numeşte Zana şi o duce acasă. Edgi şi Zana vor trăi împreună, deşi toată suflarea satului era împotriva acestui concubinaj. Zana nu a învăţat abhaza, limba soţului, dar a învăţat să-l ajute pe Edgi la muncă. Cei doi au avut patru copii. Copiii semănau la trup cu mama lor, dar vorbeau ca oamenii. Unul din copiii făcuţi de Zana cu Edgi, o fată pe care o chema Zanda, a învăţat carte şi vorbea fluent limbile abhază, georgiană, rusă, turcă şi persană! Asemănători cu almaşii sunt în Texas oamenii sălbatici din Navibad. Li se zice aşa deoarece hălăduiesc pe lunca râului Navibad din comitatul Lavaca. Misterioşii sălbatici texani au stârnit interesul şi iată că fac referire la ei o serie de cărţi, între care: “Enciclopedia de criptozoologie”, “Bigfoot printre noi”, “Creaturi ciudate din America”, “Misterele Americii” scrise de Michael Newton, John Wilsson Green, Allan Zulo şi Loren Coleman.Ţăranii noştri erau incredinţati că pe vremuri au trăit nu numai uriaşi, ci şi pitici. Pare-se că aveau dreptate! Scriitorul american John Rogers susţine că a vizitat în jungla din Laos un oraş vechi şi ruinat  între ale cărui ziduri năruite se aciuaseră nişte pitici numiţi tchou-tchou. Deşi oficial piticii tchou-tchou nu există, despre ei apar referiri în lucrările scriitoriilor Howard Loverkraft, Charles Fort, Sir Arthur Conan Doyle, John Sunseri,  David Childress, Gordon Rennie, Frazer Irving. Despre pitici scrie şi Debbie Martyr în volumul „Indonezia”. Este vorba de piticii orang-pendek din Sumatra, cu statura de 80 de centimetri. În insula Flores trăiesc mărunţii pitici ebu-gogo. Ebu-gogo au culcuşurile sub pământ şi evită oamenii. Până să vină spaniolii, indienii Moche din Peru venerau un neam de pitici subpământeni. Nu ştim nimic despre piticii aceia, dar statuile lor împodobesc mormintele regilor şi ale nobililor Moche! În Pacific, băştinaşii din arhipelagurile Palau şi  Fiji spun că pe insulele lor au trăit până nu demult nişte popoare de pitici, dar pe care le-au exterminat. În cartea “Oameni şi reni” Farley Mowat aminteşte piticii care trăiau până prin anii interbelici în ţinutul canadian Barensland. Piticii din Barensland turnau bronz şi confecţionau unelte. Erau războinici şi se ţineau ascunşi. Omorau pe oricine care se apropia de sălaşul lor. Totuşi într-un loc din Barensland, la malul unui lac, se ţinea în august un târg la care se adunau toate triburile de băştinaşi eschimoşi ca să facă troc. Piticii veneau să vândă unelte de broz, dar nu se arătau. Prin semne făcute pe pietre anume, eschimoşii spuneau piticilor ce vor de la ei. În noaptea următoare piticii făceau alte semne care arătau ce vor în schimb. Ziua eschimoşii lăsau plata lângă piatră, iar uneltele aduse de pitici le luau dimineaţa următoare. Arhiva regală hawaiiană consemnează un popor de pitici pietrari. Piticii primeau comenzile prin mesaje lăsate în locuri anume şi tot acolo li se lăsa plata. Lucrau pe ascuns, ciopleau pietrele şi făceau construcţia, iar când terminau lucrarea piticii dispăreau. Poduri şi drumuri făcute de ei se văd şi azi, scrie Neagu Udroiu în cartea “Hawaii, impresii de călătorie”.  În 1892 regatul Hawaii era sub protectorat americam. Pe atunci un funcţionar american aflat în drum printr-o pădure din insula Oahu a dat întâmplător peste un sat alcătuit din colibe minuscule, locuit de pitici. La vederea americanului, piticii au fugit şi nu i-a mai văzut nimeni niciodată. Mai mult, după această întâlnire, piticii hawaiieni cu toţii, pur şi simplu, au dispărut. Piticii nu trebuie confundaţi cu pigmeii. Pigmeii sunt cică mai înalţi, dar un prag de înălţime de la care spunem pitic ori pigmeu nu s-a stabilit. În anii 1970 a fost găsit în statul venezuelean Bolivar un trib de pigmei negroizi. Tot pe vremea aceea s-a descoperit în provincia argentinianaă Misiones un alt trib de pigmei, dar care aveau culoarea pielii la fel ca indienii americani. Nu demult în statul australian Queensland  a fost găsit un pigmeu rătăcind prin savană. Din câte s-a înţeles, respectivul venea dintr-un ţinut deşertic îndepărtat şi necunoscut. Întâmplarea a trezit interesul etnografului Peter McAllister. McAllister a denumit misterioasa ţară de unde venea pigmeului hoinar, Pygmonia. A căutat-o, este drept, fără să o găsească, dar povesteşte aventura sa în volumul “Pygmonia. Ţara Secretă a Pigmeilor”. Marian Rotaru

Leave a Comment