Google

În căutarea timpului pierdut (CLXIX)

Written on:iulie 28, 2021
Comments
Add One

William Penn, scriitor şi politician englez, fondator al statului american Pennsylvania în 1680, spunea: “Omul care ştie că are asigurată viaţa veşnică nu se mai teme de moarte”. Mai departe putem spune că acel om este atent cu viaţa pământească, deoarece ştie că dincolo va da socoteală pentru faptele sale. “Fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme”, zice un proverb românesc. Sunt multe dovezi ale vieţii de dincolo, dar orbiţi de materialism refuzăm să le vedem. La Ghidigeni un băiat s-a înecat în râul Bârlad sub privirile altor copii. La locul înecului trupul lui era de negăsit. În a doua noapte de la tragedie, băiatul s-a arătat în vis bunicii şi i-a zis unde îi este trupul. A doua zi a fost găsit acolo unde a arătat bătrâna, sub apă, mult în aval, prins în nişte rădăcini. De la lipsa credinţei vine teama de moarte. Chiar teama de moarte duce la moarte şi iată o întâmplare petrecută în Basarabia. Într-o zi de noiembrie este dusă la cimitir o fată. Nu apucase să se mărite şi părinţii o îmbrăcaseră, după obicei, în mireasă. După ce îngropăciunea a fost săvârşită, lumea s-a împrăştiat. Se întunecase, ziua era scurtă. Groparii tocmai terminaseră treaba şi plecaseră, când trece un bărbat străin de sat. Omul a vrut să scurteze drumul şi o luase la pas de-a dreptul prin cimitir. La un moment dat îi atrage atenţia tânguitul unei tinere. Se auzea slab, vocea venea dintr-un mormânt proaspăt, lângă cărare. Pe cruce era numele unei fete, care după anul naşterii abia trecuse de adolescenţă. Bărbatul nu se sperie. Face cale întoarsă, cheamă vreo doi săteni cu hârleţe şi lopeţi. După o oră fata era salvată. Au lăsat-o să se ducă singură acasă. Tânăra intră în curtea casei şi se apropie de geamul luminat. Vede pe mama ei cum stătea pe pat şi plângea. Pomana se terminase, mesenii plecaseră. „Îi fac mamii o bucurie” zice fata şi bate în geam. Femeia ridică ochii şi vede fiica cu rochie albă în întunericul nopţii, cum îi face semne. Ar fi trebuit să mulţumească lui Dumnezeu că prin minune i-a adus copilul înapoi. Nu a fost aşa! Femeia s-a speriat atât de rău că a căzut moartă pe pat! La Santa Fe, capitala statului american Noul Mexic este o mănăstire celebră: San Lorenzo. În 1879 arhitectul care a proiectat lăcaşul moare şi biserica a rămas fără scara care să urce la balustrada unde cântă corul. Niciun meşter chemat nu a vrut să facă scara. Maicile s-au rugat la Sf. Iosif, patronul tâmplarilor şi după nouă zile de rugă, spre seară apare un bărbat în vârstă care le spune că va face scara. Avea câteva scule banale şi a cerut să fie lăsat singur în biserică peste noapte, ca să lucreze. Totuşi nu avea niciun lemn! Dimineaţa când s-au trezit maicile, bărbatul plecase, dar scara era terminată. Avea forma de spirală şi cu centrul de greutate perfect calculat, stătea în picioare fără sprijin. Fiecare sculptură care o împodobea era o operă de artă în sine. Meşterul plecase fără să ia plată! De atunci lemnul din care-i făcută scara nu a pierdut nimic din prospeţime, deşi nu a fost lăcuit. Mai mult, analiza de laborator nu a putut identifica esenţa de lemn. Se crede că meşterul a fost Sf. Iosif, iar lemnul din care a lucrat scara era adus din Paradis. Și eu în copilărie am trăit o minune. Eram în şcoala primară. Casa părinţilor din Ghidigeni se învecina cu gospodăria mătuşii, tanti Paraschiva, sora bunicii, iar dincolo de casa mătuşii urma casa lui Alexandru Rotaru. Nenea Alexandru avea un câine lup de o ferocitate ieşită din comun. Animalul ataca pe oricine şi numai cu greu asculta de stăpân. Când scăpa din lanţ, toţi intram în casă. Într-o zi de vară, am chef de o expediţie. Trec prin grădina mătuşii şi sar gardul la nenea Alexandru. Am aterizat lângă un grajd, unde vecinul ţinea caprele. Grajdul era din chirpici, acoperit cu trestie. La colţul gradului văd cuşca câinelui. Mi s-a părut curios că era acolo! De obicei câinele era legat în vale, la capătul viei, într-o pădurice. Mă apropii tiptil. Pun mâna pe cuşcă şi zgâlţân. Câinele dormea probabil şi l-am trezit. Pe piciorul gol simt laba animalului, care dădea să iasă afară ca să mă înșface. Eram pierdut. Nu aveam scăpare, nu era nimeni ca să mă apere. Câinele sigur mă omora. Atunci s-a întâmplat minunea! Imediat ce am simţit pe picior laba câinelui, m-am trezit în casa părintească, unde eram în siguranţă. Cum am ajuns acolo instantaneu, practic teleportat, nu ştiu. Numai un înger putea să facă asta! Un taximetrist din Bucureşti făcea serviciul de noapte. Era prin anii 1970. A dus un client pe la miezul nopţii şi la întoarcere către bază trece pe lângă cimitirul Bellu. Spaţiul funerar a fost deschis în anul 1853, pe un teren donat primăriei de baronul Barbu Bellu. Mai înainte baronul avusese pe acel loc trei mori de vânt şi o livadă de portocali! Şoferul vede o femeie îmbrăcată elegant, care-i face semn să oprească. „Unde vă duc doamnă?”. „Porneşte şi îţi zic”, răspunde doamna. A cerut să fie plimbată prin oraş. Au mers în tăcere. Uneori pe femeie o podideau lacrimile. Îşi ştergea ochii cu o batistă. Spre zori, cere şoferului să o ducă  înapoi la cimitirul Bellu, de unde a luat-o. Când ajung, femeia zice şoferului că nu are bani, dar îi lasă buletinul. Să meargă la adresa de pe buletin şi soţul ei îl va plăti. Omul nu are ce face. Lasă femeia pe trotuar şi pleacă. Dimineaţă merge la adresa din buletin. Sună la uşa apartamentului. Iese un bărbat. Șoferul povesteste tot şi întinde buletinul. „Este buletinul soţiei moartă de curând. Era în buzunarul taiorului în care a fost înmormântată. A rămas acolo”. Soţul face reclamaţie la miliţie. A  crezut că mormântul fusese profanat, iar buletinul furat şi folosit de vreo excroacă. Ancheta a dovedit că mormântul era intact. La exhumare s- a văzut că buletinul nu era în buzunarul taiorului, iar cadavrul avea în palma dreaptă batista mototolită. Mi-au atras atenţia nişte versuri din poezia “Scrisori” a lui Nichita Stănescu: “Ca să vezi: a venit la mormântul meu Nenăscuta şi m-a întrebat:/-Dansezi?/-Dansez!/-Chiar dansezi?/-Chiar dansez!/.-Vals?/-Vals!/- Ah, iubitul meu din secolul trecut!”. Nu ştiu ce l-a inspirat pe poet pentru această strofă, dar se potriveşte cu un caz de care am auzit că s-a petrecut într-un sat din Transilvania. O fată obişnuia să se plimbe seara prin cimitir. Era un loc tihnit şi frumos ca un colţ de Rai! Un cimitir remarcabil de frumos, asemănător cu un parc englezesc prin care să te tot plimbi, am văzut pe Dealul Școlii în cetatea Sighişoarei. Într-o seară, fata plimbându-se, întâlneşte un tânăr chipeş şi îmbrăcat în costum cu cravată, tuns milităreşte. Au intrat în vorbă şi au pornit să se plimbe împreună. Băiatul era spiritual, citit şi foarte cuviincios. Către zori se scuză că trebuie să plece şi o conduce pe fată la poarta cimitirului. Casa ei nu era departe. S-au întâlnit aşa multe nopţi la rând. De fiecare dată înainte de a se despărţi, cei doi îşi dădeau întâlnire în cimitir. Fata începuse să-l iubească pe băiat. Totuşi i s-a părut curios că prietenul îi dădea întâlnire numai în cimitir şi numai pe acolo se plimbau. I s-a părut iarăşi ciudat că nu vorbea nimic despre el, unde locuieşte, cu ce se ocupă. Mereu purta acelaşi costum, dar impecabil de curat şi de aranjat. Niciodată nu l-a putut urmări cu privirea. Pleca printre morminte şi dispărea de parcă îl înghiţea pământul. Povesteşte totul celei mai bune prietene. “Ia un ac prins de o papiotă cu aţă. Înainte să vă despărţi, vezi cum faci, te apropii de el şi fără să observe, prinde-i acul cu aţă de haină”, o sfătuieşte prietena. Aşa a făcut noaptea următoare. A doua zi s-a dus în cimitir, la locul unde s-au despărţit. A găsit capătul aţei şi a mers după fir. A ajuns la celălalt capăt al firului de aţă, rupt pe un mormânt unde odihnea un tânăr ofiţer căzut în al doilea război mondial. Când ofiţerul murea, fata nu se născuse! Ea a fost poate Nenăscuta din poezie lui Nichita Stănescu! Seara fata s-a dus la întâlnire, dar băiatul n-a mai venit! Am mai scris de Peter Freuchen şi de cartea sa “Aventura Arctică”. Freuchen a trăit în Groenlanda de Nord. Acolo a cunoscut-o pe Navarana, o fată eschimoşă care i-a devenit soţie şi i-a dăruit pe cei doi copii ai săi, un băiat şi o fetiţă. Din păcate mama lor va muri de gripă spaniolă. Bunicul Navaranei era un bun vânător, trecut prin multe. Nu era eschimoş groenlandez. Era originar de pe insula canadiană Țara Ellesemer. Eschimoşii spun că în munţii din centrul insulei Ellesemer, numiţi Munţii Statelor Unite, trăieşte un popor de canibali pe care europenii nu i-au întâlnit. În tinereţe bunicul avusese ghinionul să dea peste o ceată de canibali. S-a luptat cu ei, i-a pus pe fugă, dar un canibal a apucat să-l  rănească cu cuţitul în şoldul drept. De la rană rămăsese cu o cicatrice. Bătrânul o iubea pe Navarana şi a dorit mult să-şi vadă strănepoţii, dar a murit înainte ca Navarana să rămână însărcinată cu băiatul, primul ei copil. Eschimoşii cred în reîncarnare. Pentru Navarana a fost explicabil, dar Freuchen a rămas uimit să vadă că fiul său are pe şoldul drept un semn. Era leit cu semnul care-l avea bunicul lui după lupta cu canibalii! Marian Rotaru

Leave a Comment