Google

În căutarea timpului pierdut (CLXIV)

Written on:iunie 30, 2021
Comments
Add One

În Biblie scrie că Iacov a luptat o noapte întreagă cu un om străin. În zori străinul l-a rugat pe Iacov să-i dea drumul. Iacob s-a învoit, dar a cerut străinului să-l binecuvanteze. Străinul l-a întrebat atunci cum îl cheamă. Iacov şi-a zis numele, la care străinul răspunde “Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu şi ai fost biruitor”. Teologii spun că adversarul lui Iacov a fost un înger. Eu zic că nu au dreptate! Biblia îl numeşte om şi dacă era într-adevăr înger este de mirare că nu l-a biruit pe Iacov! Deci Iacov a luptat cu un om! Acel om era extraterestru şi pe vremea lui Iacov pământenii confundau pe oamenii extratereştri cu îngerii. Mai mult, extratereştrilor le convenea să fie divinizaţi, de aceea adversarul i-a zis lui Iacov că “ai luptat cu Dumnezeu”. În ebraică la înger se spune malakh, cuvânt provenit din rădăcina semită lak-mesager. Într-adevăr şi îngerii şi extratereştrii sunt mesageri din alte lumi, dar îngerii sunt fiinţe eterice, pe când extratereştrii sunt oameni în carne şi oase! Doi îngeri au stat la masă cu Avraam, ori îngerii sunt energie pură şi-i puţin probabil să mănânce ca noi! În Sodoma doi îngeri au scăpat cu fuga ca să nu-i violeze locuitorii cetăţii, căzuţi în urâciumea homosexualităţii. Cum se poate ca doi îngeri să fie aşa de nevolnici? În realitate îngerii lui Avraam şi îngerii din Sodoma erau doar oameni din altă lume. Extratereştrii s-au răzbunat. Sodoma şi cetatea vecină Gomora au fost distruse, episod în care Biblia descrie un atac atomic. Ado, soţia lui Lot, în loc să fugă, s-a orit şi a privit spre Sodoma pârjolită. Radiaţiile au deshidratat-o şi s-a pietrificat într-o stâncă. La Marea Moartă unde erau Sodoma si Gomora, radioactivitatea este si azi anormal de mare. Astarte este numele dat de babilonieni planetei Venus şi totodată zeiţei dragostei din panteonul lor. Prin tradiţie Venus sau Luceafărul cum îi zic românii este astrul îndrăgostiţilor. În mitologia greacă Venus era  zeiţa amorului, iar în poemul lui Eminescu, Cătălina, fata de împărat, se îndrăgoseşte de Luceafăr, un nepământean. Sunt toate acestea ecoul aventurilor amoroase pe care în timpuri străvechi le-au avut junele pământence cu frumoşii extratereştri. În cartea “Ciocnirea Lumilor”, Immanuel Velikovski susţine că la început planeta Venus nu a aparţinut sistemului nostru solar. A fost captată ulterior! Se poate ca odată cu Venus să fi ajuns în sistemul nostru solar îngerii damnaţi, adică extratereştrii reptilieni. Ca dovadă, iată că Astarte este hulită în Biblie! Oricum, reptilienii s-au ascuns sub pământ! Este teoria Pământului Gol că ar exista o lume subterană, luminată de un soare interior care este miezul incandescent al planetei. Se poate pătrunde în lumea interioară locuită reptilieni şi de creaturi antediluviene pe la Polul Nord, în Arctica şi pe la Polul Sud, în Antarctica. Am scris mai de mult că în 1926 exploratorul american Richard Byrd ar fi descoperit în Arctica intrarea spre lumea interioară. Prezenţa sovietică în Arctica era deranjantă şi atunci Byrd  a căutat în 1932 intrarea opusă, prin Antarctica. Poate că intrarea pe la Polul Sud în lumea subterană a vrut să o caute, înaintea lui Byrd, românul Iuliu Popper. Despre Popper am scris. Când în 1893 expediţia pe care o plănuia în Antarctica părea realizabilă cu ajutorul Argentinei este ucis nu se ştie de cine. Scrisorile trimise de Popper surorii sale la Bucureşti au dispărut în mai 1947, când femeia a fost asasinată. Nu se ştie ce conţineau scrisorile atât de important. Criminalul nu a fost găsit. Manuscrisele trimise de Popper pentru Buletinul Societătii Regale Române de Geografie nu au fost publicate, deşi revista era deschisă către scrierile exploratorilor români. Manuscrisele au fost depozitate la Biblioteca Naţională. În august 1944 o bombă a căzut în curtea bibliotecii. Profitând de situaţie, cineva a sustras manuscrisele lui Popper. Apoi a simulat un incendiu pasămite cauzat de bombă, care a distrus scrierile exploratorului. Ca să nu bată la ochi a lăsat din fondul Popper ca “neatinse de flăcări”, câteva fotografii care înfăţişau indieni Onas şi Alacaluf din Țara Focului. Popper a colonizat români bucovineni în Țara Focului. Bucovinenii au avut dese confruntări armate cu indienii băştinaşi care le furau oile. Pozele lui Popper ilustrează volumul “Patagonezii”, publicat de Ioan Radu. La Revoluţie, în decembrie 1989, s-a iscat un incendiu la Biblioteca Naţională. S-a zis că focul a pornit de la gloanţe. Atunci au ars manuscrise care atestau continuitatea românilor în Ardeal. Manuscrisele deranjau pe ungurii care zic că în Ardeal, când au intrat ei, era pustiu. Scenariul furtului din 1944, seamănă leit cu scenariul furtului din 1989! Nu demult s-a fotografiat în Alpii Antarcticii un umanoid înalt de 20 de metri. Fiinţa pare să fi ieşit dintr-o peşteră. Autorul britanic Scott Warings crede că uriaşul este un extraterestru. Sunt într-adevăr rapoarte despre extratereştri înalţi de 5 metri văzuţi în Rusia.Totuşi fiinţa pozată în Antarctica pare mai degrabă un om-maimuţă dintr-o rasă antediluviană ieşit dinlăuntrul Pămânutului. Au trăit vreodată umanoizi aşa de înalţi? Legendele din Botoşani vorbesc despre uriaşii înalţi de 20 de metri care trăiau pe acele meleaguri. Schelete de uriaşi lungi de 40 de metri au fost găsite în Hejaz, la ţărmul Mării Roşii. Scott Warings cercetează fenomenul OZN şi scrie cărţi pe aceasta temă. Fenomenul OZN este real şi am povestit într-un articol despre OZN-urile pe care le-am văzut. Nu am relatat atunci o întâmplare trăită prin anii 1990, pe 29 august. Pentru că era praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, lăsasem treburile şi stăteam în curte citind o carte. La un moment dat am aruncat privirea spre cer şi văd că foarte sus zbura un disc argintiu. Era silenţios şi nu lasă dâră de fum ca avioanele cu reacţie. Discul nu era avion şi nici balon, era un OZN! Un OZN a oprit curentul electric acum câţiva ani în satul tecucean Nicoreşti. Tocmai era o nuntă  şi astronava a speriat rău nuntaşii. Socrul mic era să-şi rupă gâtul pe treptele casei. Oamenilor le era frică că vor fi răpiţi de extratereştri! Un basm românesc redă veridic călătoria eroului Ionică Făt Frumos în Arctica şi contactul lui cu mesagerii cosmici. Ionică ajunge pe un pisc de munte de la „capătul lumii acesteia”, unde doar la amiază “soseau puţine raze de soare”. Apoi pătrunde în „gura unui vârtej de vale neguros” şi după un mers îndelungat, zăreşte „adânc sub dânsul o ţintă de lumină” de la „o moară cu o singură roată care se învârtea grozav”. Piscul lui Ionică era desigur un munte din Laponia. În Laponia, ţara de la “capătul lumii”, iarna, puţina lumină solară ajunge doar la prânz, pe vârful munţilor înalţi. Ionică  a coborât într-o vale care binenţeles că era întunecoasă şi vede “moara cu o roată” ce degaja lumină. Este descrierea naivă a unui OZN! Ionică a văzut ocazional un OZN, dar negri Yoingu din ţinutul Țara Arhem, statul australian Queensland, au fost clar victime ale extratereştrilor. Spun negrii Yoingu că după moarte, sufletele celor merituoşi în viaţă merg pe insula Baralku, localizată incert pe Marea Torres, care desparte Țara Arhem de Noua Guinee. Regina insulei Baralku era zeiţa Barnumbir coborâtă din stele. Adesea Burumbir se întorcea în lumea ei suind pe o “frânghie de lumină”. O astronavă care se deplasează cu viteză luminică apare vederii ca o rază sau, cum zic negrii Yoingu, ca o frânghie de lumină. Probabil pe insula Baralku extratereştrii aveau o bază unde făceau experienţe cu oameni. Pentru asta răpeau pe localnicii care le păreau mai puternici, sănătoşi şi isteţi, calităţi care în viaţa de zi cu zi îi făcea vrednici şi viteji. Cum răpiţii nu se mai întorceau acasă, rudele îi credeau morţi şi pentru că pe insula zeilor ajungeau cei mai breji din trib vedeau răpirea ca pe o cinste! Cam la fel, micronezii din arhipelagul Marshall spun că morţii care au trăit viaţa vrednic, trec marea înot la insula Nako, insula zeilor, unde îi aşteaptă un ospăţ veşnic. Extratereştrii întâlniţi de negrii Australiei erau albi la piele şi pesemne făceau încrucişări de rase umane, pentru că negrii Mabuiang din Țara York, statul Quensland, zic că la vest de Marea Torres, este insula Kibu, bogată ca o grădină, unde merg sufletele morţilor. Acolo morţii devin albi la piele şi, la fel cum zic musulmanii că îi aşteaptă în Rai, au parte de iubirea unor fete fumoase. Uneori morţii din Kibu, numiţi markai, vizitează rudele în viaţă. Despre markai au scris Sir James Frazer în “Creanga de Aur” şi Mircea Eliade în cartea “Credinţa în nemurire”. Legenda insulei Kibu a născut la aborigeni obiceiul de a lăsa morţii la soare pe o năsălie ca melanina din piele să se descompună şi să devină albi. Obiceiul a fost semnalat prima dată  în jurnalul exploratorului James Cook.  Marian Rotaru

Leave a Comment