Google

În căutarea timpului pierdut (CLVII)

Written on:mai 15, 2021
Comments
Add One

Unii dintre noi trec fără să vrea pragul altei lumi, dar şi oameni de “dincolo” ne vizitează. Relatează Colin Wilson  în volumul “Direcţii oportune” că în 1905 la Paris este arestat de poliţie un tânăr care prezentase ca act de identitate un paşaport eliberat de un stat care nu există: Lisbiel. Băiatul vorbea o limbă care nu semăna cu niciun grai cunoscut, dar care s-a dovedit a fi naturală, nu una inventată. Cumva poliţiştii au priceput de la băiat că în lume, evident în lumea lui, sunt continentele: Sacria, Aflar, Aslar, Auslar și Eflar, că locuitorii sunt creştini şi că oficiază cultul într-o limbă numita abramiană. Mai înainte scriam că în 1851 un bărbat fără acte a fost oprit de poliţie în oraşul Frankfurt am Oder din Brandenburg. Omul zicea că vine dintr-o ţară numită Laxaria, aflată pe o insulă numită Sacria. Laxaria şi Sacria nu sunt pe hartă. Străinul arestat la Frankfurt am Oder vorbea limba laxariană şi la fel ca tânărul din Lisbiel, ştia abramiana. În concluzie amândoi proveneau din aceeaşi realitate. Iată mărturia unui medic englez din comitatul Kent. Medicul a mers la o fermă ca să vadă un pacient. Când intră în casa bolnavului vede două persoane care din câte ştia nu locuiau acolo. Respectivii îi vorbesc într-o limbă necunoscută. Interiorul casei era altul. Medicul trecuse pragul altei lumi. Iese afară. Peisajul de afară era cel obişnuit. Intră iarăşi în casă şi de data asta găseşte pacientul, familia acestuia şi interiorul cunoscut al casei. Autorul american Whitley Strieber spunea că odată mergea cu maşina pe un drum din statul New Jersey. La un moment dat trece printr-un oraş bizar aşezat într-un loc unde conform hărţii nu-i decât pădure. Chiar şi în legendele din ciclul “Cavalerii Mesei Rotunde” apare mărturia unui contact vizual printr-o falie a spaţiului. Este vorba de castelul regelui Arthur, din fabulosul regat Camelot. Castelul era suspendat în aer. Să spunem că era o iluzie creată de vrăjitorul Merlin, prietenul lui Arthur. Totuşi Merlin nu putea hipnotiza o colectivitate. Castelul din cer era din afara lumii noastre. La fel deasupra muntelui Fairweather din Alaska s-a văzut atârnată în aer panorama unui oraş, care a fost şi fotografiată! În 1901 două femei vizitau domeniul Versailles, lângă Paris. Turistele ajung la castelul Micul Trianon. La castel era un bal. Doamnele şi domnii purtau costume din sec. XVII, pe cap aveau peruci ca pe vremea aceea şi tot de pe vremea aceea erau muzica şi dansul. Vizitatoarele au privit din alee. La ieşire din parc au întrebat paznicul ce petrecere este la Micul Trianon. Paznicul mirat le-a zis că nu-i niciuna. Castelul era în ruină! Femeile călătoriseră într-o realitate paralelă. În Munţii Atlas din Algeria de Nord este Valea Diavolului, un loc pe care localnicii îl ocolesc cu teamă. În 1954 un geolog francez a intrat în vale. S-a aşezat pe o piatră şi a dat să bea apă din bidon. Vede pe panta cealalaltă a văii un bărbat aşezat pe o piatră. Geologul îi face din mână şi bărbatul răspunde la fel. Francezul observă că bărbatul era aidoma lui, era propria sosie. S-a ridicat în picioare şi a înaintat către bărbatul necunoscut. Acesta vine la rându-i spre geolog. Francezul ridică o mână, sosia ridică aceeaşi mână. Când au ajuns la 50 de paşi unul de altul, sosia s-a volatilizat. Geologul nu a putut să-şi explice cine a fost misteriosul necunoscut, că miraj nu era. Pe Atlantic umblă din sec. XVII o corabie fantomă. I s-a zis Olandezul Zburător. Pare o legendă, dar în al doilea război mondial vase de luptă britanice şi germane au întâlnit pe ocean o corabie medievală. Corabia nu putea fi ajunsă din urmă şi nici atinsă de obuze. Nu putea fi decât Olandezul Zburător, nava care naviga pe un ocean din altă lume. În 1887 doi copii cu pielea verde, un băiat şi o fată, au iesit dintr-o pivniţă, la o margine de câmp, în satul catalan Banjos. Hainele lor erau dintr-un material necunoscut. Scrie Dan Apostol în volumul “Tainele Naturii” că cei doi copii au fost înfiaţi de judecătorul Ricardo de Canho. Băiatul moare după două săptămâni. Cât a trăit a mâncat numai vegetale. Fata a supravieţuit cinci ani şi a învăţat catalana. Ea şi fratele ei veniseră dintr-o lume luminată de doi sori, adică de o stea dublă. Erau pe câmp când i-a luat un vârtej şi s-au trezit în pivniţa din Banjos. În folclorul celţilor se vorbeşte despre Fearieland, o ţară locuită de zâne şi de oameni verzi. Deşi aparent aparţine doar mitului, Fearielandul este vizitat în sec. XII de Giraldus Cambrensis care-l şi descrie în cartea “Călătorie în Cambria”. Scrie Ralph de Coggeshall în „Cronica Angliei” că în pădurea de lângă satul Woolpit din comitatul Suffolk, sunt găsiţi în anul 1170 doi copii cu pielea verde, un băiat şi fată. La fel cum se va întâmpla peste şapte veacuri, băiatul moare, iar fata rezistă. Tânăra învaţă engleza, primeşte numele de Agnes şi se mărită cu un nobil. Nu a avut copii, deşi era foarte iubăreaţă. Spunea Agnes că ea şi fratele ei au venit din Ţara Sfântului Martin. În ţara lor domnea un crepuscul veşnic, iar un fluviu mare o despărţea de altă ţară mereu luminată de soare. Când păşteau turma părinţilor, Agnes şi fratele ei ajung la gura unei peşteri. În peşteră se auzeau clopote. Copiii curioşi au intrat în peşteră şi imediat s-au trezit în pădurea de la Woolpit. Nu demult în Marea Chinei de Sud un vas de război chinez a întâlnit o insulă pe care se înălţau zgârie nori. Insula nu ar fi trebuit să existe, harta arăta acolo doar marea liberă. Imaginea insulei fantomă a pierit după o oră, dar ofiţerii de pe vas au fotografiat-o. În pădurea mlăştinoasă de lângă satul Miasnoibor, regiunea rusească Novgorod, s-a dat în 1942 o luptă între sovietici şi germani. Au murit în mlaştină zeci de mii de oameni. Localnicii spun că seara văd la marginea pădurii detaşamente fantomatice de ostaşi sovietici. Mai spun că din pădure răzbat zgomote de luptă, voci omeneşti şi mirosul de mahorcă fumată de soldaţi. Sufletele militarilor morţi la Miasnoibor se zbat între două lumi. Nu au odihnă, lupta lor continuă la nesfârşit. Pe insula Creta în 1828, când era războiului de independenţă a Greciei, s-a dat lângă castelul Frango o luptă între greci şi turci. În luptă au murit 350 de greci. În unele seri apare imaginea celor 350 de ostaşi morţi cum mărşăluiesc spre castel. Localnicii le spun “oamenii din rouă”. În 1890, când Creta era încă stăpânită de Turcia, nişte soldaţi turci au fost puşi pe fugă de oamenii din rouă. Turcii au crezut că sunt rebeli cretani şi au preferat să se retragă. În 1940 partizanii greci au tras focuri de armă în oamenii de rouă, zicând că au de a face cu un desant inamic german! Uneori sufletele revin în lumea noastră ca entităţi reîncarnate. Iată un caz relatat în revista americană ”Modern Screen”. Este vorba de Robin, un băiat născut în 1932 la NewYork. La cinci ani Robin a început să vorbească într-o limbă necunoscută. O prietenă de-a mamei a adus un specialist care să vadă copilul. Specialistul a constatat că Robin vorbea limba tibetană. Întrebat de unde ştie tibetana, copilul a zis că de la şcoală. Școala unde a învăţat era într-un sat inconjurat de munţi, iar învăţătorul purta o robă galbenă. Deşi nu fusese în Tibet, Robin a descris satul unde locuise, şcoala, localnicii. Incitat specialistul a mers în Tibet şi după spusele lui Robin a găsit satul în Munţii Kuenloon. Totul, şcoala, casele, călugărul budist care era învăţător, au corespuns descrierii. Puţin înainte de naşterea lui Robin, în sat murise un băieţel. Spre deosebire de partizanii greci, sătenii din ţinutul bănăţean Caraşova se războiesc cu pricolicii. Caraşovenii sunt un popor slav înrudit cu croaţii. Duşmanii lor, pricolicii, sunt ca oamenii dar se transformă în lup. Zic caraşovenii că pricolicii au o societate secretă care se întruneşte la margine de pădure, în noaptea când după tradiţia populară, feriga înfloreşte. Pricolicii îşi transmit puterile demonice în familie, din generaţie în generaţie, dar uneori primesc între ei şi oameni obişnuiţi. Spun ţăranii dintr-un sat caraşovean despre o bătrână care a murit că la scăldat femeile au văzut păr pe trupul ei şi o urmă de potcoavă pe piept.  Au zis că bătrâna fusese pricolici, deoarece puţin înainte de moartea ei, calul unui sătean a fost atacat de un lup. Calul a lovit lupul cu copita. Eroii altui caz erau o familie, părinţi, fiica şi ginerele Gheorghe, aflaţi la cosit fân. Pe la prânz Gheorghe  spune că se duce în pădure pentru anumite nevoi. Cât a lipsit, din pădure iese un lup care atacă pe soţia lui Gheorghe. Femeia se apără cu furca şi-l alungă, dar lupul i-a sfâşiat pestelca. La scurt timp Gheorghe vine din pădure. Râde de socri şi de soţie că le-a fost frică de un “câine”, dar când a râs soţia a văzut între dinţii lui o aţă din pestelcă. Deci Gheorghe al ei era pricolici, aşa că a rupt căsătoria. De necaz Gheorghe s-a spânzurat în pădure. Când l-au dat jos din ştreang şi l-au dezbrăcat s-a văzut că avea păr pe trup la fel ca lupii. Marian Rotaru

Leave a Comment