Google

În căutarea timpului pierdut (CLV)

Written on:aprilie 25, 2021
Comments
Add One

Unele texte antice egiptene şi mesopotamiene vorbesc de nişte extratereştri asemănători nouă, veniţi de pe planeta Neferatu, numită şi Antipământ. Este planeta care gravitează pe aceeaşi orbită cu Pământul, dar diametral opus faţă de Soare. Locuitorii de pe Neferatu sunt mai avansaţi decât de noi. Au venit demult pe Pământ interesaţi de resursele minerale. Din textele mesopotamiene antice se înţelege că prima colonie au avut-o în Hiperborea, dar au înfiinţat colonii şi într-o misterioasă Țară a Minelor rămasă neidentificată. Ca să controleze lumea noastră în folosul lor, au creat o castă de iniţiaţi pământeni care le serveau interesele şi care castă s-a perpetuat până azi din câte se pare. Între Pământ şi Neferatu se interpune Soarele, de aceea planeta soră nu-i vizibilă decât rare ori. În cursul istoriei totuşi câţiva astronomi au văzut planeta Neferatu, apropiată de Venus şi au crezut că este un satelit venusian. În 1988 sonda automată rusească Phobos I aflată pe orbită solară, dispare pur şi simplu când ajunge într-o poziţie din care dacă transmitea fotografii s-ar fi văzut Antipământul. Un an mai târziu sonda Phobos II se apropia de planeta Marte. Când a fost direcţiononată să pozeze emisfera solară opusă Pământului, Phobos II dispare. Ultima fotografie de la Phobos II arată în apropiere o navă cosmică de forma unui trabuc! Sondele Phobos au fost distruse de antipământeni ca să nu le trădeze existenţa, crede savantul rus Kiril Butusov. Că există Antipământul, Butusov aduce ca argument nişte ciudate “comete” care în traiectoria lor au ajuns în spatele Soarelui şi n-au mai ieşit de acolo. Acele “comete” erau de fapt nave spaţiale de pe Neferatu. Am văzut că uneori Neferatu a fost văzută în apropierea planetei Venus. Pe altă parte Dimitri Rogozin, şeful agenţiei spaţiale ruseşti, declara că planeta Venus aparţine Rusiei. Venus este imposibil de colonizat, dar poate că ruşii vor să aibă monopolul contactelor cu Antipământul şi Venusul să fie baza acestor contacte! Totuşi cum a fost posibil ca sondele Phobos să dispară brusc în neant?  În 2011 un avion rusesc cu 13 persoane la bord decolează de pe aeroportul Serov din Urali pentru o cursă spre Ciukotska. Cum a decolat aparatul a şi dispărut din ochii controlorului aerian şi de pe radar. Căutarile s-au dovedit zadarnice. După un an este găsită epava aparatului într-un pâlc de copaci lângă aeroport, deşi locul fusese cercetat cu un an înainte şi nu era nimic! La bord zăceau scheletele pasagerilor. Unde a dispărut avionul şi cum a reapărut nu se ştie! La 21 mai 1955 un avion de pasageri pleacă de la New York spre Miami, Florida. La un moment dat comunicaţia radio cu avionul se întrerupe. Aparatul este dat dispărut, dar nu exista dovada că s-a prăbuşit. După 37 de ani avionul apare în faţa controlorilor de zbor de pe aeroportul Caracas, Venezuela, deşi radarul nu-l înregistra. Controlorii iau legătura radio cu comandantul avionului. Atunci echipajul avionului american află cu uimire că ajunseseră la Caracas şi că era data de 21 mai 1992. Avionul a aterizat pe aeroport, dar a decolat deîndată ce echipa de salvare s-a apropiat de aparat. Atunci două avioane militare venezuelene au pornit în urmărirea aeronavei americane, dar foarte repede pierd contactul vizual şi radar! Avionul va ateriza în final la Miami. În cei 37 de ani, echipajul şi pasagerii nu îmbătrâniseră de loc. Ei au crezut că zburaseră doar câteva ore. În ţinutul caraşovenilor din Banat se spune că o fată se îndrăgostise de un băiat cu care se întâlnea zi de zi la marginea unei păduri. Niciodată băiatul nu i-a zis cine este, unde locuieşte, nu i-a zis nimic de el. Stăteau un timp împreună, apoi băiatul pleca şi instantaneu se făcea nevăzut printre copaci. Fata rămâne gravidă şi la soroc naşte. Tânărul nici gând să o ia de soţie, dar venea adesea pe ascuns acasă la fată să-şi vadă copilul. Într-o zi ia copilul în braţe şi merge cu el la marginea satului. Acolo era un fag bătrân cu o scorbură uriaşă. Intră cu copilul în scorbură şi dispar amândoi pentru totdeauna. Pe 21 ianuarie 1995 la staţia antarctică americană Admunsen-Scott din Țara Regelui Hakon al VII-lea este observat un nor care arăta ca un vârtej. Ciudat era că norul nu se deplasa şi nu-şi schimba forma, ca şi cum nu ar fi existat curenţi de aer, ori aşa ceva este imposibil. Cercetătorii trimit în nor un balon meteorologic, legat de sol printr-o frânghie. Când balonul este adus înapoi la sol, ceasul de bord arăta data de 21 ianuarie 1965, deşi nu era defect. Se repetă experienţa. De data asta este trimis în nor un dirijabil. Acelaşi rezultat. Ceasul de bord arăta data cu exact 30 de ani în urmă! Cercetările au continuat în zonă şi s-a descoperit sub calotă, la 3.000 de metri sub gheaţă, un obiect metalic cilindric, vechi de cel puţin 12.000 de ani, adică de când gheaţa a acoperit Antarctica. Armata americană a înconjurat zona şi a început să foreze cu un utilaj ultraperformant. Cercetările sunt secrete. Se crede că obiectul de sub gheaţă este un tunel al timpului care a produs distorsiunile observate la ceasurile de pe balonul meteorologic şi de pe dirijabil. Ce au descoperit americanii în urma forajului nu se ştie. Cert este că la un moment dat activitatea de la Admunsen-Scott a cauzat o puternică emisie electromagnetică detectată la staţia rusească Vostock aflată la sute de kilometri, în Țara Prinţesei Elisabeth. În timpul furtunii electromagnetice o clădire a staţiei ruseşti a luat foc. În 2016 sunt detectate în zona staţiei Vostock, la 2.000 de metri sub gheaţă, trei piramide gigantice. În jurul piramidelor sunt împrăştiate ruinele unor aşezări omeneşti. Complet acoperit de gheaţă este lacul Vostock, de lângă staţia rusească. S-a detectat pe fundul lacului un obiect de forma unei zvastici confecţionat din aur. Laturile zvasticii au o sută de metri lungime! Continuând în acelaşi registru al stranietăţilor, iată că în Alpii Antarcticii s-a fotografiat din satelit un uriaş chip omenesc sculptat. La trăsături este aidoma chipului fotografiat pe planeta Marte în regiunea Cydonia, cunoscut ca Gioconda de pe Marte. Ce legătură a existat între civilizaţia din Antarctica şi lumea marţiană rămâne un mister! Despre Antarctica se spun multe minuni. Se zice că în peşteri trăiesc plante şi animale curioase, că sunt cascade îngheţate de culoare sângerie, că ar fi un lac de aur topit în craterul unui vulcan. Olandezul Klaas Dijkstra susţine în cartea “Pledoarie pentru Pământul plat”, că Polul Sud nu a fost atins niciodată şi nu poate fi atins. Asta pentru că ar fi înconjurat de un zid de gheaţă. Zidul ne separă de o altă lume, şi-i păzit de gardieni dintr-o rasă umană necunoscută. Unul din argumentele lui Dijkstra este faptul că nu s-au publicat niciodată fotografii aeriene ale zonei Polului Sud! Pentru romanul “Numele meu este Nimeni”, Valerio Massimo Manfredi s-a inspirat din epopeile lui Homer al căror erou este Ulise. În afară de Iliada şi Odisea, Homer a scris o a treia epopee a lui Ulise din care s-au păstrat doar fragmente. A treia epopee descrie călătoria lui Ulise în nordul îndepărtat. La un moment dat eroul a trecut un zid de gheaţă şi a intrat în altă lume. Textul homerian fiind pierdut nu se ştie ce a văzut Ulise dincolo de zid şi nici Manfredi nu a putut spune în romanul lui. Sunt destule dovezi materiale care susţin că au existat contacte între lumi, sfidând spaţiul şi timpul deopotrivă. Scria Herodot în antichitate că de la oracolul Sais din Delta Nilului se transmiteau mesaje la oracolul Dodona din Ionia printr-o porumbiţă din aur. Porumbiţa reda mesajul vorbit. Era deci un soi de dronă cu aparat de recepţie. Pământenii la vremea aceea nu puteau realiza asemenea dispozitiv! În largul Coastei Gela din  Sicilia s-a găsit epava unei corăbii scufundate cu 2.600 de ani în urmă. În cala navei erau 32 de lingouri dintr-un metal alb, dur şi uşor. Metalul este necunoscut de chimişti, dar pare a fi oricalc. Despre oricalc scria Platon că se găsea în Atlantida. Când s-a scufundat corabia, Atlantida pierise de şase milenii. Atunci de unde provenea oricalcul? Este greu de crezut că s-au păstrat câteva milenii lingouri de oricalc produse în Atlantida. Prezenţa oricalcului mult după pieirea Atlantidei se poate explica prin originea nepământeană a acestuia, fie, deşi ideea pare dea dreptul fantastică, că a fost adus din Atlantida în urma unei călătorii în timp. Cea mai bună dovadă că au existat călători în timp este craniul unui mamut siberian expus la un muzeu moscovit. Craniul are 40.000 de ani vechime şi o gaură de glonte în frunte. Cine l-a impuşcat? Eric von Daniken susţine că extratereştrii. Eu cred că cei care pot traversa Cosmosul au arme mult mai evoluate decât carabinele cu gloanţe. Mai plauzibil ar fi că un călător în timp, pământean din zilele noastre, care a ajuns în Siberia de acum 40 de milenii şi dintr-un motiv oarecare a împuşcat animalul. Marian Rotaru

Leave a Comment