Google

În căutarea timpului pierdut (CLIII)

Written on:aprilie 12, 2021
Comments
Add One

Există soartă? Există ceea ce vechii greci numeau moira, adică ursită? Există o predestinare a vieţii? Elena Rotaru, bunica mea din Ghidigeni, povestea de un cioban care deşi era om vrednic şi bărbat bine, trecuse de tinereţe fără a reuşi să se însoare! Odată când se ducea la târg cu treburi îl prinde înserarea pe drum. Soarele era la apus şi de frica tâlharilor nu a vrut să rămână noaptea pe coclauri. Se opreşte în primul sat şi bate la o poartă ca să ceară găzduire. Gospodarul se învoieşte şi-l lasă să se culce pe prispă. Era vară. Ciobanul se întinde chiar sub fereastră. Nu a putut adormi. Soţia ţăranului dădea să nască. La miezul nopţii un ţipăt vesteşte venirea pruncului pe lume. De cum pleacă moaşa şi mama adoarme obosită, apar la geam cele trei ursitoare. ”Fata născută va fi frumoasă şi deşteaptă”, spune prima. “Va fi gospodină, cu noroc în viaţă şi va avea copii sănătoşi, deştepţi şi frumoşi”, prezice a doua. “Fata asta se va mărita cu bărbatul care doarme pe prispă”, dă sentinţa a treia. Ciobanul rămâne năuc! Câţi ani o să aibă el când copila va fi de măritat? Dimineaţă gospodarul zoreşte la câmp. Ciobanul se scoală, intră în casă, fură fata de lângă mama adormită, o duce în grădină şi o înfinge cu burta într-un arac. Pleacă apoi în drumul lui. A crezut că omorând copila va păcăli soarta! Au trecut anii, vreo şaisprezece la număr. Ciobanul era în pragul bătrâneţei şi tot nu-şi găsise perechea. A cunoscut femei, dar ori lor nu le plăcea de el, ori el le găsea cusururi. De acum nici nu se mai gândea la însurătoare, când într-o zi la târg întâlneşte o mândră tânără şi frumoasă. Îi place de ea şi spre mirarea lui şi ei de el. Se căsătoresc! În noaptea nunţii vede pe trupul de zeiţă al soţiei, o cicatrice. “De unde o ai?”, întreabă bănuitor. “Eu nu ţin minte, dar mama mi-a zis că în noaptea când m-am născut a stat la noi un nebun. Habar nu avem de ce, dar a vrut să-mi ia viaţa şi m-a înfipt într-un arac, afară în grădină. Noroc de vecina care a venit dis de dimineaţă să vadă ce face mama. Ea m-a scăpat”! Morala poveştii din Ghidigeni: de ce ţi-e dat nu scapi, o regăsim într-o istorisire din Mesopotamia antică scrisă pe o tăbliţă de lut găsită în ruinele Babilonului. Povestea este redată de Catinca Muscan în volumul “Explorări în Enigmatic”. Un nobil din Babilon avea un servitor la care ţinea mult. Într-o zi îl trimite la piaţă. Printre tarabe servitorul vede pe Mot, zeul morţii. Mot se arăta doar celor care urmau să moară curând. Ţăranii noştri spuneau că înainte de a-şi da sufletul, muribundului i se arată Moartea sub chipul unei femeii. Cei cu credinţă în Dumnezeu, dimpotrivă, văd îngeri înainte de moarte. Să revenim la povestea din Babilon! Servitorul speriat fuge acasă şi spune stăpânului cine i s-a aratat în piaţă. “Fii liniştit, am dus jertfe la templul lui Mot. Pot vorbi oricând cu el să te lase în pace”. “Stăpâne vorbeşti tu, dar lasă-mă să plec la Sippar (oraşul vecin, nn), să nu mai fiu în Babilon”. “Fie. Suie-te pe un măgar,  ia smochine, un burduf cu apă şi fugi la Sippar!”. Sluga face întocmai. Stăpânul, om de cuvânt, se duce în piaţă. Printre tarabe vede pe Mot. “Ce ai mărite cu sluga mea? Este om bun, de ce l-ai speriat”. Zeul răspunde: “ N-am vrut să-l sperii, dar m-am mirat să-l văd în Babilon, când eu trebuie să-l întâlnesc la Sippar!”.  Predestinarea este una din tainele Firii, alături cu noianul de întâmplări stranii care arată că nu suntem nici pe departe stăpânii Lumii, aşa cum credem! Iată câteva astfel de întâmplări! Un cetăţean cu serviciul în Bârlad mergea la fiecare sfârşit de săptămână la părinţii lui în satul Docani. Ajungea cu un tren de noapte. În drumul spre casă trecea pe lângă livada de cireşi a CAP. Ajungea la livadă pe la două noaptea şi când cireşele erau coapte făcea o „haltă” ca să culeagă. Totul până într-o noapte liniştită şi nu tocmai întunecată. Cerul era senin. Pe când bâjbâia prin frunze după cireşe, aude un şuierat ascuţit care a spintecat înaltul cerului. A îngheţat de frică! Era într-un copac şi acolo a rămas până dimineaţă. Rudele păţitului au pus şuieratul pe seama unei vrăjitoare care în noaptea aceea trecuse în zbor pe deasupra livezii. Pare de necrezut să existe vrăjitoare care zboară, dar iată o amintire din tinereţe a unui nonagenar din satul Iugani. La vremea secerişului, povestea el, ţăranii dormeau noaptea pe câmp în colibe de paie ca să înceapă munca cât mai de dimineată, când spicele nu se scutură. Omul împărţea adăpostul cu fratele lui. Într-o noapte trece pe cer un huiet, iar din huietul acela ieşea o voce de femeie care rostea sacadat „dii cu tata, dii cu tata”. Tânărul dă să fugă în direcţia spre care se deplasa huietul şi vocea femeii. Fratele îl ţine cu greu, nu-i dă voie să plece pe un drum care-i putea fi fatal. În cele din urmă tânărul s-a trezit la realitate şi s-a liniştit. Odată îi plăcuse o fată şi i-a promis că o ia de soţie. Între timp cunoaşte pe alta, care i-a plăcut şi mai mult şi s-a căsătorit cu ea. Prietena părăsită a căutat să se răzbune printr-o vrăjitoare. Vrăjitoarea venită la miez de noapte a vrut să-l smulgă din culcuş şi să-l ducă ca un somnabul prin râpi şi prin gropi ca să-şi “rupă gâtul”, cum se spune. Tot din Iugani un flăcău pleacă într-o noapte la iubita lui din satul vecin, Tăbuceşti. Trebuia să treacă printr-o pădure. Pe drum găseşte un căţel aruncat care scheuna jalnic. I se face milă, aşa că îl ia şi-l vâră la piept, sub haină. Căţelul scâncea. “Taci cu tata”, îi zice băiatul. La care căţelul răspunde: “taci cu tata”. Pe flăcău parcă l-a lovit trăsnetul! Ţinea sub haină un diavol care luase chip de câine! Lasă jos căţelul şi fuge iute îndărăt acasă. Îi trecuse cheful de iubită! Într-o seară de vară o săteancă din Iugani căuta viţelul care nu se întorsese cu cireada satului. Femeii îi era teamă că a fost furat. Disperată străbătea imaşul în lung şi în lat, chema viţelul, dar nimic. La un moment dat vede pe fundul unei râpi un animal culcat. A crezut că-i viţelul ei şi-l strigă bucuroasă: „ninea, ninea la mama”. Animalul se ridică, urcă în fugă panta, strivind tufele de soc din calea lui.  Când a ajuns sus pe buza râpei, femeia înmărmureşte de groază. Nu era viţelul ei, ci o cornută imensă, mai mare decât un bou, neagră şi acoperită cu un păr care cădea în fire lungi până la pământ. Animalul nu ia în seamă femeia împietrită. Fuge în galop şi dispare spre Apus, în umbra Soarelui. După descrierea făcută de femeie, animalul care a speriat-o era un yak, cornută specifică Tibetului! Totuşi cum a ajuns un yak pe dealul Iuganilor? Sfârşit de martie la Ghidigeni. Soare, senin. Eram elev de şcoală primară şi aveam orele după amiază. Deocamdată era ora doisprezece, aşa că mă jucam prin curte. Pe când mă jucam, aud deodată fâlfâitul unei perechi de aripi şi un cârâit venit de deasupra capului. Volumul de aer mutat din loc arăta că deasupra mea era o pasăre mare, cum nu s-a mai văzut pe dealurile Bălăbăneştilor şi ale Tutovei. Croncănitul se prăbuşeşte spre mine şi până să mă dumiresc, simt ghiarele care căutau să se înfingă în ţeasta capului. Pumnalele de os au lunecat prin păr, dar nu s-au înfipt. Pasărea vrând să mă agaţe mai bine, se ridică puţin, ceea ce mi-a dat timp să o zbughesc în casă şi să evit atacul următor. Câteva zile mai târziu, un băiat vine la şcoală cu o pană găsită pe şesul râului Bârlad. Era neagră, lungă de vreo 40 de centimetri, cu tija groasă cât degetului mic al unui adult. Învăţătorul s-a uitat la pană, s-a minunat, dar nu zis nimic. Ce să zică? Pe dealurile care străjuiesc dinspre nord Lunca Bârladului este satul Iugani. Acolo, într-o zi de aprilie din acelaşi an, pe creanga unui zarzăr înflorit s-a aşezat o pasăre neagră, uriaşă. Copacul dădea să se rupă cu ea. De ce s-a oprit acolo, Dumnezeu ştie! Oamenii s-au temul pentru orătăniile  şi pentru mieii lor, aşa că un vânător din sat o împuşcă. Anvergura aripilor păsării doborâte depăşea trei metri. La trup era cât un curcan mare. Semăna cu un condor din Anzi! Sigur pasărea de la Iugani a fost cea care mă atacase. Cum au apărut pe dealurile Moldovei de Jos yakul şi condorul? Dintr-o lume paralelă desigur! Sunt multe asemenea apariţii insolite. Există şi o ştiinţă care le cercetează, criptozoologia. Pe tema criptozoologiei timişoreanul Gyorgy Mandics a scris cartea “Zooizi şi bioizi”. În Munţii Trascău din Apuseni este valea Întregalde. Valea este străjuită de un perete de stâncă. Peretele de stâncă pare să fie hotarul lumii noastre cu o lume paralelă. Localnicii zic că au văzut ieşind din stâncă oameni şi animale cu înfăţisare ciudată. Umaniozii iviţi au cozi de şarpe ori de cocoş şi sunt hermafrodiţi. Huh, anticul zeul egiptean al eternităţii, era hermafrodit. Platon scrie în dialogul “Banchetul” că primii oameni au fost hermafrodiţi, apoi sexele s-au separat. Ecoul acestei unităţi primordiale a sexelor îl găsim în Taina Cununiei, când se spune că bărbatul şi femeia vor fi un singur trup. Marian Rotaru

Leave a Comment