Google

În căutarea timpului pierdut (CLII)

Written on:aprilie 4, 2021
Comments
Add One

Codexul maiaş Popol Vuh spune că Paradisul se află undeva la Răsărit, dincolo de Atlantic şi este guvernat de două personaje: Născătoarea şi Făuritorul, numit şi Domnul Cerbilor. Ca o stranie potrivire, în mitologia geţilor primul om s-a născut din iubirea Născătoarei-Inima Pământului cu un personaj cosmic: Făuritorul-Inima Cerului, denumit şi Stăpânul Cerbilor. Pe tăbliţele de la Tărtăria, vechi de nouă milenii, Făuritul şi Născătoarea sunt personificaţi de cerescul Anu şi prinţesa pământeancă Ki. Ki va fi divinizată mai târziu ca Geea-Mama Pământ. Am văzut că maiaşii vorbeau de Domnul Cerbilor, ori cerbul este un vechi totem geto-trac. Cerbul este regăsit pe stema Moldovei Istorice, care se întindea pe valea râului Moldova. Iordanes scria că geţii numeau pe conducătorii victorioşi ansi-semizei. La sumerienii originari din Carpaţi, regii legendari purtau titlul En-Si, termen cu originea în getul ansi. Incaşii spuneau că zeii lor locuiesc în munţi, ori munţii incaşilor sunt Anzii. Incaşii poartă pantaloni care amintesc de iţarii românilor, iar pelerinele lor, poncho, au modelul de ţesătură asemănător cu modelul cergilor noastre. În plus, la Tihuanaco, în Bolivia, pe teritoriul fostului imperiu incaş, sunt statui antice ce înfăţişează oameni albi. La fel statuile olmece din La Venta, statul mexican Tabasco, trădează legătura spirtuală între indienii mexicani şi geţi. Statuile închipuie personaje care poartă cuşmă precum geţii. La geţi numai nobilii îşi acoperau capul, aveau dreptul să poarte cuşmă şi de aici a rămas până azi ca un titlu de mândrie să poţi intra în primărie cu căciula pe cap, pe când a scoate pălăria în faţa cuiva înseamnă ai recunoaşte superioritatea. În arhipelagul Foutouna, protectorat francez din Pacific, sunt trei regate indigene în care numai suveranii au dreptul să poarte pălărie, arată Bernanrd Vilaret în cartea “Insulele din Mările Sudului”. Cum a ajuns acest obicei getic în Foutouna? Am văzut că blonzii Viracochas, conducătorii Imperiul Incaş, au avut pare-se legătură cu geţii, ori la venirea spaniolilor în Peru, unii Viracochas s-au refugiat pe insulele Oceaniei. Urmaşii lor sunt oamenii blonzi întâlniţi de europeni în Polinezia, scrie Thor Heyerdhal în cartea “Expediţia Kon Tiki”. Acei oameni blonzi se deosebeau clar de majoritatea polinezienilor care sunt bruneţi. Chiar Heyerdhal a văzut băştinaşi cu părul roşcat pe Insula Paştelui, scrie în alt volum al său intitulat “Aku-Aku”. Preoţii incaşi din neamul Viracochas aveau grupa sanguină A, neîntâlnită la indienii sudamericani, dar preponderentă la gorali, lemki, ruşini, ruteni, dolinieni, huţuli, volohi, vlahi, oşeni, moroşeni, boiki, etnii cu origine getică în Carpaţii Nordici. Etnonimul indienilor nordamericani Dakota, din care provine numele statelor Dakota de Nord şi Dakota de Sud, are rădăcina dac. Mai mult, sufixul ota apare în limba română. Îl întâlnim în nume precum Arnotă, Albotă, Laiotă. În limba geţilor ota înseamnă mic. Ota este înrudit cu sanscritul vota-slugă, persoană cu poziţie inferioară şi vine din arianul wan, denumire dată unui obiect care serveşte la lovit, ori loviţi erau sclavii, adică cei mici. Deci Dakota înseamnă Dacia Mică. Practicile magice ale indienilor Dakota seamănă cu ale ktistailor geţi, numiţi de români solomonari. La fel ca solomonarii, şamanii Dakota călătoreau prin nori. Solomonarii intrau pe Celălalt Tărâm, într-o lume paralelă unde primeau darul clarviziunii. La fel fac şamanii Dakota. Tribul Dakota aparţine grupului de popoare indiene Sioux, ori Siu era numele dat de chinezi geţilor mesageţi aşezaţi în deşertul Takla Makan din Sinkiang, o ţară central asiatică supusă Chinei. Urmaşii mesageţilor sunt tokarienii, un popor de rasă albă din ţinutul tibetan Tarâm şi chinezii albi cu ochi albaştri din oraşul Liqian, provincia Gansu. Vechii geografi chinezi descriau ţara mitică Daqin şi probabil se referau la Dacia, iar toponimul Liqian pare a fi denaturarea termenului grecesc lykaios-lup. Grecii le spuneau geţilor lupi, pentru că totemul acestora era lupul. Din rândul populaţiilor sioux fac parte indienii Chaeyeni al căror nume aminteşte de tribul get al Caenilor şi de satul Căieni din Maramureş. Strămoşul Caenilor era titanul Coeus, fratele lui Cronos-Saturn, regele pelasgilor. În Columbia există tribul indian Cauca şi de la acel trib, se cheamă Cauca un râu şi o provincie. Pe altă parte a existat tribul get Cauca de la care vine numele anticei Țări Cauca situată, după părerea istoricului Florin Constantiniu, în zona Buzăului şi a satului Cuca din Covurlui. Divinitatea indienilor nord americani este Manitu, stăpânul Celeilalte Lumi, căreia îi zic “Tărâmul vânătorii veşnice”. Un loc al vânătorii veşnice promitea Zalmoxe dacilor care vor muri în luptă. În mitologia romanilor manii erau zeii casei care asigurau belşugul familiei. Amintirea zeiilor mani sunt numele Manea, Mana şi Manuela, dar şi obiceiul din satele tutovene de a lăsa ultimul butuc din vie necules pentru mană, adică ofrandă manilor. Spunem câmp mănos, adică roditor, iar smântâna din lapte este mana vacilor. Mana a fost hrana dată de Dumnezeu evreilor în pustia Sinaiului. O potrivire cu zeii mani vedem la indienii Mapuche din Chile care numesc pe vracii lor, Machi. În mitologia Mapuche vracii călătoresc în două ţări din afara lumii noastre: Wenu Mapu și Minche Mapu. Tribul Harakbut din Amazonia venerează pe eroul civilizator Marinke şi cred că legătura dintre Cer și Pământ o face Winamey, Arborele Lumii.La fel la geţi Arborele Lumii, sau Arborele Vieţii, lega Pământul de Cer. La indienii Harakbut natura este populată de spiritele toto, ori termenul toto pare înrudit cu getul tuta-popor.  Noi începem basmele cu sintagma “a fost odată ca niciodată”, indienii Lenape din Pensylvania încep cu: “s-a întâmplat de mult, dincolo de oceane”. De dincolo de oceane au venit străbunii lor. Unul din oceane este Atlanticul. Celălalt poate fi Dunărea numită Okeanos, ca fluviu închinat titanului Oceanus, fratele lui Cronos. Fiicele lui Oceanus erau oceanidele, zânele Dunării. Maiaşii îl divinizau pe zeul Quetzalcoatl al cărui simbol era şarpele cu pene. Șarpele cu pene maiaş seamană cu stindardul get: balaurul cu cap de lup. Pe Columna lui Traian apare un balaur cu cap de lup al cărui trup este acoperit cu pene! Izbitoare este asemănarea dintre calendarul dacic de la Sarmisegetusa şi calendarul maiaş. Quetzacoatl, spune codexul Popol Vuh, era blond, cu ochi albaştri şi a venit din răsărit, de peste Atlantic. După un timp a plecat, dar a promis că va reveni, iar indienii l-au aşteptat. La începutul sec. XVI spaniolii au cucerit uşor Mexicul tocmai pentru că maiaşii i-au crezut oamenii lui Quetzacotl şi nu au opus rezistenţă. Tribul Nahua din statul mexican Oaxaca îl numesc pe Quetzalcoatl, Yoali Equart – Vântul de la Miază Noapte. De aici se crede că Qetzalcoatl ar fi totuna cu Boreas, întemeitorul nordicului regat al Hiperboreii, patria pelasgilor, strămoşii geţilor. Quetzalcoatl era îmbrăcat în alb şi purta plete întocmai ca preoţii pelasgi  descrişi de Nicolae Densuşianu. Şarpele cu pene face parte şi din simbolistica pelasgilor, moştenită de geţi şi transmisă ţăranilor noştri prin  sintagma “şarpe cu pene”, adică ceva care stârneşte mirarea. Şarpele evocă pe reptilieni, extratereştrii din constelaţia Draco stabiliţi pe Pământ şi care au avut legături cu pelasgii. În India reptilienii sunt numiţi Nagas- şerpi Blonzii Nagas trăiesc în nişte peşteri din Himalaia. Capitala subterană a nagaşilor este Baghavata, o cetate cu palate magnifice. Splendidă era şi Peştera Bagavahtei, luminată de nestematele care-i împodobesc pereţii. Epopea antică Brihat Jataka spune că o prinţesă din Kashmir însărcinată, este răpită de pe terasa palatului de o pasăre uriaşă. Pasărea o duce într-o grădină minunată unde medita ascetul hindus Vasishtha. Grădina situată la poalele legendarului Munte Oriental, era un loc pur.  În grădină prinţesa îl naşte pe Udaiana. Când s-a făcut mare băiatul părăseşte grădina ca să se ducă în Kashmir. În drumul lui ajunge pe malul unui lac plin cu nuferi, în faţa unei peşteri. Acolo îl aşteptau nişte tineri nepământeni. Tinerii îl conduc pe Udaiana în Baghavata, dar legat la ochi ca să nu vadă calea. I-au arătat prinţului minunile cetăţii, însă la plecare însoţitorii îi zic că va uita tot ce a făcut în Bagavatha. Interpretarea poveştii sună cam aşa: prinţesa a fost răpită de o navă zburătoare şi dusă la un ascet sub îndrumarea căruia urma să se purifice mental, să alunge din minte sentimentele omeneşti ca nu cumva să le transmită copilului ce-l va naşte. Asta pentru că nagaşii aveau un plan cu fiul ei Udaiana. La soroc nagaşii au dus prinţul în Baghavata. Acolo i-au programat creierul astfel ca viitorul rege Udaiana să le servească interesele. La fel procedează astăzi serviciile secrete cu anumiţi copii “mai speciali”. Marian Rotaru

Leave a Comment