Google

În căutarea timpului pierdut (CL)

Written on:martie 22, 2021
Comments
Add One

În 1958 exploratorul australian Steve Hunter se afla în jungla din statul birmanez Kachim. La un momend dat vede nişte oameni nu mai înalţi de 30 de centimetri care se furişau prin crengi. Nu aveau pe ei decât o fâşie de piele de animal la mijloc. Nu a apucat Hunter să-i observe bine, că piticii îl atacă cu o ploaie de suliţe minuscule ca vârful din piatră. A încercat să se ferească, dar s-a împiedicat şi a căzut. În cădere şi-a spart ochelarii. Disperat Hunter a tras un foc de pistol în aer. Agresorii au fugit. Hunter a cules de jos câteva suliţe şi a părăsit zona. În august 1945 avionul de vânătoare rusesc pilotat de Vasili Egorov este lovit de antiaeriana japoneză undeva deasupra Manciuriei. Egorov s-a catapultat, dar căderea i-a cauzat o comoţie cerebrală şi a lesinat. Se trezeşte într-un tunel subteran. Era dezbrăcat, iar trupul lui era înfăşurat într-un material transparent. În jur erau nişte oameni înalţi de 45 de centimetri care ţineau în mână săbii minuscule. Egorov leşină iar. Când s-a trezit din nou, era afară la lumina zilei şi foarte slabit. L-au găsit nişte păstori Jurchen, nomazi care trăiesc în Manciuria. Păstorii l-au dus la tabăra unor geologi ruşi. Se aflau în estul Manciuriei alipit de URSS în 1945. Din Manciuria Egorov ajunge la Moscova. Aici este spitalizat şi când îşi revine află cu stupoare că era în anul 1959. Din toţi cei 14 ani scurşi de la doborarea avionului nu-şi amintea nimic, în afara celor câteva clipe de conştienţă pe care le-a avut în sălaşul subteran al piticilor. Egorov nu îmbătrânise de loc în acest timp, iar pe craniul lui era o incizie triunghiulară, acum vindecată. Fusese operat pe creier. De cine şi cum? De pitici? În regiunea rusească Voronej, pe lunca fluviului Don, este descoperit în 1985 un oraş subteran cu străzi, locuinte, fundături şi capcane pentru intruşi. Oraşul subteran din Voronej fusese locuit de oameni cu statura de circa 40 de centimetri. Un oraş subteran în care trăiseră cândva pitici s-a găsit şi în regiunea Capadochia din Turcia. Într-o noapte din vara aceluiaşi an 1985, o bătrână din satul Kaştim din Urali se trezeşte din somn cu gândul că trebuie să se ducă în cimitir. A plecat într-acolo în puterea nopţii. Printre morminte aude ţipete. Se apropie şi găseşte în iarbă o fiinţă umană. O duce acasă. Umanoidul era lipsit de veşminte, avea 21 de centimetri înălţime, gura mică cu numai doi dinţi, nas proieminent, ochii fără pleoape. În loc de urechi avea găuri, craniul era alcătuit din patru plăci osoase. Nu avea păr şi nici organe genitale. În ochii străinului se citea suferinţa. Nu vorbea, dar gemea întruna. Bătrâna l-a numit Alişenka şi l-a luat în grijă. Îl spăla, îl înfăşa, îi dădea să bea lapte şi ceai îndulcit cu miere. Alişenka nu putea mânca hrană solidă. Vecinii l-au văzut pe Alişenka şi o ajutau pe bătrână să-l îngrijească. Unde se ducea, chiar şi faţă de străini, bătrâna povestea de Alişenka ei. Într-o zi cineva a reclamat-o că ar fi nebună. La poartă vine o ambulanţă şi este dusă la un spital de psihiatrie. Bătrâna a spus medicilor că l-a lăsat singur pe Alişenka. Medicii nu au ascultat-o, credeau că aiurează. Vecinii bătrânei au zis că a fost dusă la spital cu tot cu Alişenka, aşa că nu au intrat în casa ei. Abia după câteva luni a intrat în casă o rudă a bătrânei. Alişenka era mort. Ruda a anunţat miliţia. Miliţia a dat cadavrul unui medic legist din Celiabinsk, capitala regiunii. Legistul a realizat că are în faţă un extraterestru şi a prelevat probe din trup ca să le cerceteze. N-a apucat. Cadavrul este luat de KGB şi de atunci nu se mai ştie nimic de Alişenka. După două decenii s-au studiat probele prelevate la Celiabinsk şi rezultatul a fost că ADN-ul lui Alişenka nu era pământean. Revista americană “Flying Saucer” scrie că în Porto Rico şi în deşertul Atacama din Chile s-au găsit cadavre de extratereştri care seamănă cu Alişenka. Faptul că Alişenka a fost părăsit de semenii lui dovedeşte că extratereştrii nu sunt deloc buni. În 2011 un OZN a aterizat într-o pădure lângă oraşul siberian Irkutsk. Localnicii găsesc în pădure cadavrul unui extraterestru mic de statură. Era gol, iar un picior fusese mâncat de animale. Acest ultim caz şi cazurile deja relatate despre extratereştri abandonaţi de semenii lor la Dumeşti, judetul Hunedoara şi la Veringha în statul brazilian Minas Gerairas, demonstrează că extraterestrii sunt mai răi decât noi. Nepământenii de la Veringha fuseseră părăsiţi în pielea goală! Savantul englez Sir Stephen Hawking atenţiona că extratereştrii caută pe Pământ resurse pentru ei. Nu au scrupule şi nu ne vor binele. În 1953 radarele americane observă un OZN deasupra lacului Huron. Un avion de vânătoare încearcă să-l intercepteze. Pe radar s-a văzut că avionul se apropie de OZN şi se contopeşte cu acesta. Apoi OZN-ul pleacă. Pur şi simplu “înghiţise” avionul. În marşul spre India, oastea lui Alexandru Macedon este survolată de două farfurii zburătoare. Soldaţii s-au împrăştiat aperiaţi, doar câţiva au tras cu arcul şi au aruncat pietre în OZN-uri. Extratereştrii îi puteau lesne ucide. Tehnic ne sunt superiori. În ultimul război mondial avioanele britanice au întâlnit OZN-uri deasupra Germaniei şi au încercat fără succes să le intercepteze. În iulie 1945, deasupra Japoniei, dintr-un avion de vânătoare american s-a tras zadarnic cu mitraliera asupra unui OZN. O invazie extraterestră este posibilă şi pentru asemenea eventualitate americanii s-au pregătit ca să-şi salveze pielea. Încă din 1934 SUA au semnat un acord cu o rasă de extratereştri verzi la piele. În baza acordului extratereştrii pot răpi pământeni şi face experienţe pe ei, dar pentru asta ajută tehnologic Statele Unite. S-au semnalat multe răpiri săvârşite de extratereştri, unele relatate de Whitley Strieber în cartea “Comuniuni”. Iată cazul fermierului brazilian Antonio Vilas Boas. Era pe câmp, când un OZN aterizează în apropiere. Vine un extraterestru înalt de metru jumătate şi-i vorbeşte într-o limbă care nu putea avea asemănare cu un grai terestru. Vilas a dat să fugă, însă apar şi alţi străini care-l reţin. Fermierul luptă cu ei, dar este imobilizat şi dus în OZN. În navă este supus la experienţe. În final vine la Vilas o femeie goală care nu semăna cu răpitorii. Era frumoasă, înaltă, cu ochi albaştri şi migdalaţi, cu părul foarte blond. Fermierul a fost pus să aibă contact sexual cu ea. Răpitorii vroiau să încrucişeze două rase! În Arizona o rază de lumină trimisă de un OZN răpeşte de sub ochii colegilor pe muncitorul forestier Travis Walton. Poliţia nu a crezut întâmplarea cu dispariţia lui Walton şi a acuzat pe colegi lui că l-au omorât, dar nu a avut dovezi. Autorul american Philip Schneider a relatat că în 1979 extratereştrii verzi au încălcat acordul şi au deschis focul asupra americanilor în baza subterană Dulce din Noul Mexic. Conflictul a fost aplanat. Schneider scria că a participat la o incursiune contra unor extratereştri gri la piele, scunzi, inamicii extratereştriilor verzi. Schneider a însoţit militarii americani într-o peşteră din Arizona unde era o bază a griilor. Americanii lichidează doi nepământeni la intrarea în peşteră şi pătrund înăuntru. Cu forţa armelor americanii capturează baza şi ucid 46 de extratereştri gri. Schneider a relatat multe secrete în cărţile sale, dar s-a “sinucis” în condiţii dubioase. Despre unii oameni se zice că ar fi hibridizaţi de nepământeni. Aşa sunt cei 3.000 de autotrofi, oameni care trăiesc fără să mănânce şi fără să bea apă. Se hrănesc cu prana, energia cosmică, pe care o primesc fie privind 30 de minute Soarele când răsare, fie practicând o anumită respiraţie. Prahlad Jani din statul indian Gujarat  nu a mâncat nimic şi nu a băut apă de la 8 ani. Acum are 92. Trăieşte într-o grotă şi spune că prin tavanul grotei zeiţa Amba îi picură apă sfinţită care-l hrăneşte. Asceţii budişti intraţi în starea de extaz samadhi stau nemişcaţi ca morţii în poziţia lotusului de sute de ani. Nu mănâncă, aparent nu respiră, dar sunt vii. Pe mulţi dintre ei comuniştii chinezi şi mongoli i-au ars. Pe alţii, oamenii i-au ascuns ca să-i scape de rug. Spun şerpaşii din Nepal că pe crestele Himalaiei trăiesc triburi de oameni foarte înalţi şi nemuritori. Sunt alpinişti, zic şerpaşii, care au pierit în “accidente” provocate de nemuritori. Intraseră pe teritoriul acestora, văzuseră ce nu trebuiau să vadă şi au plătit cu viaţa. Apropo de nemuritori. În “Autobiografia unui yoghin”, publicată în 1946, Paramahansa Yogananda (1893-1952) face referire la maestrul său yoga Mahavatar Babaji. Babaji încă trăieşte pustnic în munţii din provincia indiană Kumaon şi spune că s-a născut în anul 203. Yogananda îl contrazice în cartea, “A doua venire a lui Hristos”, unde susţine că Iisus Hristos a fost în India şi a discutat cu Babaji. Deci Babaji ar avea peste 2.000 de ani! Oricum yoghinul Lahiri Mahasaya (1828-1895) relatează în cartea “Lumina din Kriya” întâlnirea sa cu venerabilul Babaji în anul 1861! Marian Rotaru

Leave a Comment