Google

În căutarea timpului pierdut (CIXC)

Written on:ianuarie 2, 2022
Comments
Add One

Tunelele despre care spuneam în articolul anterior nu se reduc doar la galerii. Pe traseul lor sunt săpate cavităţi care adăpostesc palate, oraşe chiar, afirmă autori precum Emil Străinu ori Eugen Delceu. Tunelele împânzesc România şi ca de altfel toată Europa şi Asia. Trec pe sub fluvii şi mări, traversează pe sub Atlantic până în Brazilia şi se continuă în Amazonia. Sunt şi pietruite. La Galaţi ori la Focşani, pe unele segmente de galerie subterană oamenii au amenajat beciuri, ciupercării şi restaurante. Cum sălbaticii din neolitic nu puteau realiza aceste amenajări subterane, unii zic că le-au construit pelasgii hiperboreeni, ajutaţi de ştiinţa lor nepământeană, dar şi de forţa fizică. Erau uriaşi şi pentru că pelasgii s-au aşezat pe pământul nostru, grecii numeau Dacia, Țara Uriaşilor! Lângă Bârlad este satul Bălăbăneşti. Toponimul vine din geticul balaban–uriaş, înrudit cu românescul baban-mare. În vremuri străvechi au locuit pe vatra Bălăbăneştiului oameni foarte înalţi, uriaşi, poate chiar constructorii tunelelor de sub Bârlad! Pe Cosa, cum se cheamă litoralul Basarabiei la Marea Neagră, este un sat al cărui toponim vădeşte un pleonasm, Balabana Mare. În anii interbelici la Balabana Mare funcţiona o staţiune, proprietate a companiei de stat Oficiul Naţional pentru Turism-ONT. O insulă numită Balaban se află în Balta Ialomiţei, iar un munte Balaban se află în Buzău. Tradiţia botoşănenilor spune că pe pământul lor au trăit uriaşi. În urmă cu patru decenii am avut un coleg dintr-un sat din Botoşani. Nu mai reţin numele satului, dar ţin minte ce spunea colegul, că într-o vale de lângă sat sunt două movile de pământ: una mai mare şi cealaltă mai mică. Privite de pe colinele din jur, movilele îşi dezvăluie conturul omenesc. Cea mai lungă a fost numită Tatăl, cea mai scurtă, Copilul. Zic localnicii că sub movile zac rămăşiţele unor uriaşi. Tot lângă satul colegului, după o ploaie torenţială o coastă de deal s-a surpat şi a dezvelit un zid alcătuit din blocuri imense de piatră. Cine a zidit acea cetate ciclopică, uriaşii? Știinţa înaltă a pelasgilor a ajuns la ktistaii, magii geţilor şi de aici în formă denaturată, până la vrăjitoarele din satele noastre. Un cetăţean mi-a povestit o întâmplare trăită de el cu decenii în urmă. Într-o noapte a venit cu trenul  de la Vaslui şi a coborât în Gara Crasna. Urma să meargă pe jos până în satul Albeşti. Omul a pornit la drum singur, pe întuneric. La un moment dat aude un huiet în înaltul cerului, apoi simte că nu mai avea pământul sub picioare. Ceva îl purta prin aer. Era paralizat de frică, dar a reuşit cu greu să facă semnul crucii în gură, cu limba. De cum a săvârşit semnul sacru, huietul a încetat şi simte iaraşi pământul sub tălpi. Stupoare însă, se afla tocmai în raza satului Roşieşti, la  kilometri distanţă de drumul lui. În anii 1980 pe strada Gării din Bârlad, la o tonetă vindea loz în plic o fată răpitor de frumoasă. Trecătorii fără să vrea întorceau capul spre dânsa. Într-o zi fata a dispărut. S-a aflat că biata de ea a înnebunit. Medicii n-au putut-o ajuta. Părinţii au dus-o în final la Socola. Acolo un doctor, profesor universitar, a spus părinţilor că fata a fost îmbolnăvită psihic prin farmece. Poate că o rivală în dragoste a recurs la mârşăvie. Cert este un lucru, a spus doctorul: medicina nu o poate lecui. Prin vrăji a fost îmbolnăvită şi tot prin vrăji ori mai sigur cu ajutorul lui Dumnezeu mai poate fi salvată. Ca o paranteză, în 1920 statul înfiinţează Lozul IOVR-Invalizi, Orfani şi Văduve de Război. Profitul afacerii ajuta victimele de război. Din 1950 se schimbă denumirea din loz IOVR, în loz în plic şi profitul nu mai era destinat victimelor de război. Asta deoarece în al doilea război mondial multe victime a pricinuit campania din Răsărit, care a vizat eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Herţei. Transnistriei şi Zaporojiei, ori slugile Moscovei care guvernau România repudiaseră războiul contra URSS.

Magia este o realitate! În toamna lui 1987 am cumpărat o casă în Bârlad. În primăvara următoare am purces să sap grădina noii proprietăţi. La un moment dat am scos din pământ un flacon de sticlă, astupat cu dop de plută. În flacon era un lichid incolor. Fără să gândesc pun mâna pe flacon, dar imediat mă dezmeticesc şi-l las jos. Mi-am dat seama că poate conţine farmece. Am luat flaconul cu hârleţul şi l-am aruncat departe. Totuşi îl atinsesm şi consecinţa nu a întârziat. A doua zi la serviciu am suferit un accident stupid care m-a costat o spitalizare. Regretatul profesor bârlădean Dumitru Giurcanu povestea că pe un deal din Bogdăniţa, satul natal, se deschidea o gură de tunel. Tunelul era pietruit şi se ramifica în alte galerii. Nimeni nu ştia unde duc. După venirea comuniştilor ţăranii ascundeau o parte din recoltă în tunel ca să nu fie luată pentru “cote”. Până la urmă un codoş a spus securităţii taina tunelului. Securiştii au pus să se zidească intrarea în tunel şi să se acopere zidul cu brazde de iarbă ca să nu se mai ştie locul. Profesorul Giurcanu a fost om de curaj şi mare patriot. În 1979 la moartea cărturarului Pantelimon Halipa, artizanul unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918, profesorul şi elevii din clasa la care era diriginte şi-au pus doliu. La Cernăuţi nu s-a temut să zică public că Bucovina de Nord este pământ românesc. La liceu, în faţa elevilor critica comunismul. Pentru toate acestea a intrat în colimatorul securităţii. Era doctorand în fizică şi a fost atenţionat că dacă “nu lasă gura” nu va obţine doctoratul. Profesorul nu s-a spertiat, a continuat să critice regimul. Într-o duminică de mai, dimineaţa, cineva sare gardul de la drum, traversează grădina şi intră pe fereastră în biroul din casa profesorului. Pe masă era lucrarea de doctorat redactată. Intrusul incendiază biroul şi lucrarea este mistuită de foc. Profesorul Giurcanu nu va mai susţine teza de doctorat. Câţiva ani profesorul Giurcanu a lucrat în Maroc. A fost un fin observator al lumii marocane. A remarcat nu numai negustorii de pe străzile oraşelor care sub ochii trecătorilor prăjeau gogoşi în zahăr topit, ci şi prezenţa în Munţii Atlas a unor sate cu oameni blonzi, diferiţi ca înfăţisare de arabii bruni. Acei blonzi erau urmaşii geţilor tribali ajunşi în nordul Africii. Și exploratorul Thor Heyerdhal amintea în cartea “Expediţia Ra” de satele de blonzi din regiunea Kabilia, Algeria de Nord, ceea ce confirmă spusele profesorului bârlădean. De la Dumitru Giucanu am aflat prima dată de tribali şi de Tribalia, ţara românească suddunăreană care include regiunile Margina şi Țara Vidinului, stăpânite de bulgari şi Timocul stăpânit de sârbi. În 1941 după desfiinţarea Jugoslaviei, Mareşalul Antonescu a vrut să unească Timocul cu România, dar nemţii s-au opus. În urma unor cercetări la faţa locului sociologul Anton Golopenţia a scris două cărţi monumentale “Românii din Timoc” şi “Românii de la Est de Bug”. Sub regimul lui Petru Groza autorul nu le-a putut publica. Mai mult, pentru aceste lucrări Golopenţia este arestat în 1949 şi executat în 1951. Manuscrisele ascunse nu au fost găsite de securiatate. În 1960 Sanda Golopenţia, fiica sociologului, le duce în SUA. Scriitoarea Sanda Golopenţia va publica cărţile tatălui după Revoluţie. Tot după Revoluţie a apărut la televizor un grup de tribali care şi-a afirmat identitatea românească şi dorinţa ca Tribalia să se unească cu România. Demersul lor a fost ignorat. Românii sunt băştinaşi nu numai în Tribalia, ci şi în Dobrogea de Sud ori în Banatul de Vest. La Fabrica de Ulei Bârlad a lucrat un cetăţean bulgar din oraşul Silistra, domnul Stoianov. Omul era român, dar în Bulgaria românii nu sunt recunoscuţi ca naţionalitate, nu au dreptul la învăţământ în limba maternă şi nici la cultură naţională. Stoianov lua masa în fabrică şi mânca orice cu ardei iute. Doamna care-i pregătea masa remarcă într-o zi: ”Domnule Stoianov, dar mâncaţi iute nu glumă”, la care tehnicianul răspunde: “La noi la Silistra se mănâncă iute, dar să vezi în Bulgaria ce iute se mănâncă!”. Domnul Stoianov era român adevărat şi ca român nu recunoaştea că Silistra şi Cadrilaterul ar fi părţi ale Bulgariei. Înainte de 1989 un coleg al meu a obţinut viza să plece în Vest.  În prima gară din Serbia s-a grăbit să scoată capul pe geam, curios “să audă vorbă străină”. Afară un lucrător bătea cu ciocanul roţile de tren, timp în care un puşti care se juca, dă să se vâre sub vagon. “Pleacă  în….mătii”, îl alungă lucrătorul. Aşa a sunat “vorba străină” auzită de coleg. Trenul oprise la Vârşeţ, în Banatul de Vest, ţinut românesc ocupat de sârbi. În pieţele Vienei timocanii aduc la vânzare legume de ale lor. Vorbesc româneşte, iar straiele naţionale în care umblă sunt identice cu ale oltenilor. În chestiuni de serviciu mi-a fost dat să vorbesc la telefon cu bulgari ori să am de a face cu şoferi sârbi. Și cu unii şi cu alţii m-am înţeles în română. Aşa zişii bulgari erau români din Margina, iar şoferii, români din Timoc. Marian Rotaru

Leave a Comment