Google

În căutarea timpului pierdut (CIII)

Written on:aprilie 26, 2020
Comments
Add One

Ancient village by the side of Yellow River in Shanxi Province, China

Dacă este să vorbim azi de amazoane, putem face referire la pescuitoarele de perle. Sunt întâlnite în peninsula Izu din insula japoneză Honshu, acolo li se zice ama, ceea ce în japoneză înseamnă om de mare. Sunt întâlnite şi în insula Okinawa din arhipelagul Ryu-Kyu, unde li se spune unichi. Pescuitoarele se scufundă în mare la zeci de metri adâncime ca să culeagă stridii cu perle, dar şi alge, crustacee, castraveţi de mare şi tot ce poate fi comestibil. Sub apă nu poartă costum de scafandru şi nici măcar ochelari. Coboară în adânc cu trupul gol, fără altceva decât un cleşte din os de rechin care le închide nările şi o traistă în care pun recolta. Tatuajele de pe corp care, zice-se, alungă demonii mării, sunt unica protecţie. Stau sub apă chiar şi cinci minute, dublu faţă de cât poate un om obişnuit. Munca sub apă, fără a respira este epuizantă pentru oricine, dar pescuitoarele odată întoarse la barcă, deşartă traista, stau puţin să-şi tragă sufletul apoi coboară iarăşi în adânc. În arhipelagul Jeju care aparţine Coreei de Sud există confreria feminină hae-nyo, asemănătoare cu pescuitoarele japoneze în privinţa ocupaţiei, obiceiurilor şi statutului social. Satele în care trăiesc femeile ama, unichi şi hae-nyo, sunt societăţi matriarhale, printre puţinele care mai există în lume şi asta pentru că în acele sate femeile întreţin familia. Pescuitoarele nu sunt supuse la niciuna din restricţiile sociale impuse îndeobşte femeilor din societatea patriarhală. Chiar şi pe plajă în văzul tuturor umblă goale. Soţii lor îngrijesc copiii, gătesc, fac cumpărături şi menaj în casă. În satele scufundătoarelor nu sunt furturi, nici crime, nici violuri, dar este adevărat, străinii nu sunt bine primiţi şi cu atât mai puţin nu sunt lăsaţi să se stabilească. Japonezul Kobo Abe a avut modelul unei ama când a zugrăvit personajul principal feminin din romanul „Femeia nisipurilor”. Prin tradiţie satele hae-nyo plăteau tribut împăratului Coreei, dar aveau autonomie. În 1910 Japonia anexează Coreea. Ultimul împărat corean abdică şi până la moarte, în 1926, japonezii îi vor recunoaste doar titlul formal de rege, cu autoritatea restrânsă la palatul Changdeok unde de fapt era ţinut prizonier. Japonezii au desfiinţat tributul, dar şi autonomia satelor. Multe femeii hae-nyo, atrase de salarii, au renunţat la ocupaţia tradiţională şi s-au angajat la companii de pescuit japoneze. Cele mai bogate în peşte, moluşte şi crustacee sunt recifurile submarine. Spuneam că prin Tratatul Mării se interzice oricărui stat să anexeze teritorii submarine din afara apelor teritoriale, dar iată că în 1987 Coreea de Sud a încălcat acordul. Scafandri militari au luat în posesiunea Coreei reciful submers Parang, aflat în apele internaţionale. Militarii au montat pe recif o placă pe care scrie: “Reciful Parang, teritoriu al Republicii Coreea”. Lângă recif Coreea de Sud a ridicat o platformă pe piloni cu magazii pentru pescari. Japonia contestă anexarea sudcoreană, considerând că reciful Parang se află în propria mare teritorială. Apropo de roadele mării, nişte colegi care au mers în delegaţie în Coreea de Sud mi-au povestit păţania lor culinară. Pe tot timpul delegaţiei la masă li s-a servit mâncare standard. În ultima zi li s-a oferit o masă festivă la un restaurant amplasat pitoresc pe malul mării. Îi însoţea un coreean. Prânzul urma să fie tradiţional. În cartea “De la Polul Nord la Polul Sud”, exploratorul suedez Sven Heddin povestea că la o masă în Shanghai a fost servit cu 26 de feluri de mâncare puse în farfurioare. La fel ca suedezul, românii au primit fiecare o tavă cu zeci de farfurioare puse în piramidă. Fiecare conţinea un fel de mâncare. Diversitatea era uluitoare şi ordinea farfuriilor nu părea să aibă o logică culinară. Chiar pe vârful piramidei, ca şi cum ar fi începutul, trona o farfurioară cu o căpşună secţionată în două pe de-a întregul, inclusiv coada. Românii întreabă gazda cu ce să înceapă. Li se răspunde că mâncatul este o artă pe care fiecare o compune după propria inspiraţie. Fiecare începe cu ce vrea şi continuă cum vrea cu celelalte feluri. Românii au început cu jumătatea de căpşună, apoi au luat câte o farfurioară cu trei rondele de carne rozalie, uscată. Rondelele aveau gust fad, parcă erau din carton. “V-au plăcut?”, întrebă coreanul. “Da. Foarte bune”, spun românii din politeţe. “Mă miră”, de obicei europenilor nu le place carnea de şarpe de mare”.  În treacăt fie zis la noi mănâncă şerpi tătarii din Dobrogea. Îi tăvălesc prin mălai şi-i frig pe plită, cum făceau ţăranii noştri cu ţiparii. În oraşul Canton din sudul Chinei este un restaurant specializat pe preparate de şarpe, căutat de bogătaşii din Hong Kong şi Macao. În restaurant mesele sunt aşezate în jurul unui rondou în care colcăie şerpii. Clientul alege reptila. Chelnerul o prinde, îi retează capul în faţa clientului, apoi o duce la bucătărie să fie gătită. În fine românii abordează o ţandură de carne friptă, garnisită cu dulceaţă din flori de lotus şi un sos alb cu o mogâldeaţă de carne. Când să înfigă furculiţa în carne, mogâldeaţa fuge prin sos. Era un vierme de mare care se mănâncă viu. Cu asta au încheiat prânzul festiv. Un alt coleg a mers în China. La Shanghai a văzut în cartierele muncitoreşti cum arată sărăcia. Oamenii locuiesc în blocuri din prefabricate de beton. Apartamentele se reduc la o cameră şi aceea fără peretele dinspre stradă, aşa că toata viaţa familiei se vede din drum. Oamenii dorm jos pe rogojină, au un primus unde gătesc şi un cuier pentru haine. Românul a vrut să facă fotografii, dar ghidul i-a zis că nu-i voie, poate fi arestat de miliţie. Nu-i de joacă! Cineva a văzut într-un tren chinezesc cum miliţia a rupt mâna unui bărbat ca pedeapsă că nu scosese bilet! Că nu poate face poze a priceput, dar totuşi o întrebare nu-i dădea pace. În apartamentele acelea nu se vedea toaleta. Ce făceau locatarii? A aflat răspunsul într-un sat din provincia Shanxi. La intrarea în sat şi la ieşire, erau closetele comunale. Closetul înseamnă un zid circular din chirpici, de un metru înălţime. În interior pe lângă zid era un şanţ. Oamenilor care îşi fac nevoile, li se vede capul peste zid, aşa că în timp ce folosesc latrina intră în vorbă cu trecătorii. Primăria vidanjează toaletele şi totul era dus pe câmp ca îngrăşământ. Apa uzată cu dejecţii din oraşele chinezeşti este circulată prin conducte supraetajate. Pe conducte sunt găuri în care chinezii pun răsaduri de legume, inclusiv celebrul lor usturoi! Vicente Blasco Ibanez a vizitat China în 1923 şi scrie în “Călătoria unui romancier în jurul lumii” că de-a lungul drumurilor se înşirau closetele unul după altul. Le amenajaseră proprietarii la marginea tarlalei să obţină îngrăşământ agricol. Pentru desfătarea spirituală a drumeţilor care le foloseau, aveau pe pereţi citate din filosofii clasici. Acum în China biogazul obţinut din deşeurile organice vegetale şi animale asigură 80% din combustibilul necesar în bucătăriile din mediul rural.  În satul din Shanxi românului i s-a făcut foame şi cum nu era restaurant, a acceptat să plătească unui localnic ca să-i servească o masă, deşi igiena era precară. Ţăranul a prins o raţă de pe drum. Cârdurile umblau slobode prin sat şi se hrăneau cu ce apucau. Când este invazie, sunt duse pe câmp să mănânce lăcuste. Gazda a tăiat raţa, a eviscerat-o, apoi a tocat-o mărunt. A păstrat doar labele raţei pentru familie. Din labe chinezii prepară o mâncare apreciată. Tocătura de raţă a fost fiartă, apoi peste carne s-a turnat un sos iute. În loc de pâine, a pus un bol cu orez fiert. Furculiţe nu erau, s-au dat două beţe, dar românul nu le putea folosi. A mâncat cu degetele, dar raţa a fost delicioasă! China este un amestec de cultură înaltă, mizerie, bogăţie, geniu şi kitsch. Chinezii au inventat din antichitate racheta ori moara de vânt. La noi morile de vânt s-au împământenit abia în sec. XIII. Bunăoară etimologia satului băcăuan Dealul Morii, arată că acolo era pe vremuri o moară de vânt. În China este oraşul Tianducheng din provincia Zhejiang, copie a Parisului, lângă Shanghai oraşul Thames Town, copia Londrei, în provincia Hebei, Jackson Hole, copia oraşului omonim din statul Wyoming. Lângă Beijing este Ju Jun, copia unui oraş tipic din statul Kansas. În provincia Guangdong este oraşul Hallstad, clona târgului omonim din landul Austria Superioară, oraşul Tianjin din provincia Hebei are cartierul insular Yujiapu, geamăn cu Manhattanul. Dubluri ale Veneţiei vedem în oraşul Port Arthur din Manciuria şi în Macao. Copiile s-au ridicat cu banii britanicilor, francezilor, americanilor, austriecilor şi italienilor, dar nu pe degeaba. Occidentalii aduc aici mărfurile lor fără taxe vamale şi au magazine, localuri cu specific naţional, agenţii comerciale, bănci, hoteluri. Aceste sosii sunt pentru occidentali o afacere, pentru chinezi locuri de muncă, dar kitschul tot kitsch rămâne! Marian Rotaru

Leave a Comment