Google

În căutarea timpului pierdut (CII)

Written on:aprilie 21, 2020
Comments
Add One

Scriam în articolul anterior despre insula Achilea de unde amazoanele au vrut să fure cenuşa eroului Ahile. Poziţia geografică a insulei este un mister. Ipoteza că Achilea ar fi totuna cu insula Şerpilor, ori cu insula Zarilac, am văzut că nu poate fi susţinută. Portul Chilia era cândva asezat pe o insulă, unită între timp cu malul Dunării prin colmatare. O posibilă etimologie a Chiliei ar fi getul kita-insulă. Pe altă parte în opinia lui Iacob Hoffman, autorul unui dicţionar de mitologie greco-romană, târgul Chiliei moşteneste numele lui Achile. Opinia lui Hoffman însă, nu ne ajută ca să lămurim misterul insulei Achilea. Despre Achilea se zice că era muntoasă, pe când vechiul ostrov al Chiliei era doar un grind mâlos. Achilea a pierit desigur în valurile Mării Negre, cum au pierit şi alte insule antice. Un exemplu este Prundu Mării. Am mai scris despre ea. Este insula unde a trăit ultimii ani de viaţă şi a murit Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis. Tomitanii l-au iubit şi legendele culese de autorul Titus Cergău arată că poetul a rămas în memoria constănţenilor ca un Mare Om venit la ei de departe. Într-o zi Marele Om a plecat pentru totdeauna pe Prundu Mării. Ovidiu n-a plecat întâmplător pe Prundu Mării. Era un iniţiat, iar insula era centru iniţiatic, locuită de asceţi. Dovada o face un colind dobrogean care spune de “Mănăstirea Albă din al Mării Negre prund”. Albul este culoarea iniţierii, iar pentru creştinii care rosteau colindul, locul asceţilor nu putea fi decât o mănăstire. Alt mister pontic este Peuce-Insula Frumoasă. Savanţii confundă Peuce cu insula Şerpilor, cu Leuce (Letea) ori cu insula crimeană Zarilac, dar nicio variantă nu se potriveşte. Peuce era împădurită cu pini mediteranieni ale căror nuci comestibile le adunau corăbierii, ori insula Şerpilor este stearpă, iar pe grindul Letea cresc stejari şi liane, singura junglă din România. Zarilac are numai păduri de foioase şi face pereche cu mica insulă Tendra. Insula Peuce era stăpânită de peucani, populaţie din Bugeacul antic, amintiţi de Ovidiu în volumul “Ponticele”. De la peucani vin numele satelor Peicani din ţinutul Fălciului şi Pechea din Covurlui. Amazoanele erau bune navigatoare şi pare-se că cetatea Themiskyra, capitala lor, era înălţată tot pe o insulă. Insula Themiskyra a pierit ca mai toate insule pontice şi odată cu pieirea insulei, amazoanele s-au risipit, au părăsit istoria. Dar unde au dispărut? Probabil că urmaşii lor sunt muscalii, etnie de limbă rusă originară din Sciţia, care până prin 1950 trăia în Bucureşti. Erau birjarii Bucureştilor şi se împărţeau în clanuri. Fiecare clan ocupa o casă pătrată, care înconjura o grădină. Grajdiurile de cai şi remizele pentru atelaje erau pe partea dinspre stradă. Locuinţele de familie se înşirau în jurul grădinii interioare cultivată cu flori pentru vânzare. În grădină aveau stupii cu albine. La muscali se tăia la adolescete sânul drept, ca la amazoane. Case comune pentru tot clanul sunt întâlnite la multe popoare. La dayacii din Borneo, scria Joergen Bitcch în cartea “Ulu capătul lumii”, tribul ocupă o casă comună ridicată pe piloni. Sub podeaua casei sunt coteţele cu găini. Orătăniile mânâncă resturile care cad de la oameni. În jurul casei hălăduiesc porcii. În casa comună a dayacilor fiecare familie are rezervat un sector deloc izolat vizual, dar nimeni nu spionează pe ceilalţi. Într-un colţ al casei se păstrează trofeele dobândite de dayaci în luptă. Sunt craniile duşmanilor răpuşi. Dayacii erau vânători de capete, cu cât ucideau mai mulţi oameni şi aduceau mai multe cranii, cu atât mai mult îi aprecia clanul şi-i doreau femeile. Britanicii au interzis în protectoratele lor din Borneo: Sarawak, Sabahul de Nord şi Brunei, vânătoarea de capete. Au făcut excepţie în timpul celui de al doilea război mondial. Atunci englezii au permis dayacilor să reia vechea meteahnă pe seama japonezilor din armata de ocupaţie. Zugrăveşte acele vremuri romanul “Ultimul rege din Borneo”, scris de Pierre Schoendoerffer.  În 1932 geograful Nicolae Popp, pe atunci student, face o excursie în Albania, relatată mai târziu în lucrarea “Orizonturi Europene”. Remarcă satele triburilor montane. Satul era alcătuit dintr-o singură casa lungă, aşezată perpendicular pe drumul de acces. Casa era traversată de un coridor de-a lungul căruia se înşirau locuinţele individuale. Un capăt al coridorului se termina cu uşa de la drum, celălalt capăt, la o uşă care dădea în pădure, spre munte. Când turcii veneau să strângă birul, intrau pe uşa de la drum, dar între timp sătenii fugeau pe uşa cealaltă. Pe vremea când Nicolae Popp vizita Albania, groaza de turci era vie în memoria colectivă. Albania obţinuse independenta faţă de Turcia abia la 20 decembrie 1912. Etimologia muscalilor este interesantă. Ausonii, străbunii geţilor, care trăiau la sud de Dunăre, în Moesia, erau numiţi mosci. Moscii au fost buni fierari, talent moştenit de locuitorii oraşului bulgăresc Garbovo, meseriaşi în arta feroneriei. Garbovo vine de la getul gârbov-bătrân. O parte din mosci au migrat în regiunea Misia din Asia Mică, de asemenea celebră cândva pentru atelierele de fierărie. Moscii au fondat oraşul Mascopole din Alpii Albaniei. Mascopole a devenit capitala aromânilor fârşeroţi din Albania şi a avut în sec. XVIII o universitate în limba română. Lider al fârşeroţilor la începutul sec. XX a fost Nicolae Boiangiu, militant pentru neatârnarea acestui grup etnic. Este tatăl Agnesei Boiangiu cunoscută ca Maica Teresa, binefăcătoare a nevoiaşilor din India, autoare de literatură teologică, laureată a Premiului Nobel pentru Pace şi sanctificată de Biserica Catolică. Aromânii pindeni, fraţii fârşeroţilor, au avut pe steagul lor de până în 1944 deviza: “Senatus Populus Que Romanus- Senatul şi Poporul Romei”. Dintre aromânii pindeni se trage neamul industriaşului Nicolae Malaxa. Pindenii au cunoscut independenţa sub conducerea arhontelui Alcibiade Diamandi de Samarina. În 1917 Diamandi a întemeiat o republică, dar efemeră, a existat o singură zi, pentru ca în 1941 să proclame principatul Pindului şi Meglenului, ca o federaţie de cantoane cu capitala în oraşul Amiciu. Principatul era pus sub protectoratul comun al României şi Italiei, iar principele Diamandi era membru în Consiliul de Coroană al României. În 1943 Diamandi este încoronat ca voievod al aromânilor din Macedonia. După ce armata italiană părăseşte Grecia în 1944, statele aromânilor sunt desfiinţate. Diamandi se refugiază în România. În 1948 ştiind că va fi arestat, încearcă să fugă în Italia, dar este prins de Securitate şi torturat  până la moarte. De la Alcibiade Diamandi a rămas cartea “Vlahii din Grecia”. Dintre fărşeroţi se trage prinţesa Elena Ghica, născută în 1828 la Bucureşti şi cunoscută cu pseudonimul Dora d’Istria. A fost prima femeie alpinist din lume, a iniţiat mişcarea feministă mondială şi a fost deputat în parlamentul Greciei, prima femeie parlamentar din lume. În 1876 emigranţii albanezi din Italia o proclamă regină a Albaniei, pentru ca în 1905 emigraţia albaneză din Bucureşti să-l proclame rege al Albaniei pe nepotul ei, scriitorul Albert Ghica. Dora d’Istria a publicat romane, lucrări de istorie, volumele de sociologie “Condiţia femeii în Orient”, “Viaţa monahală în biserica orientală” şi literatură de călătorie: “Cu vaporul pe lacurile elvetiene”, “Amintiri din Elveţia Italiană”, “Amintiri din Elveţia Germană”, “Prin Tessin”, “O vară pe Dunăre”, “Excursie în Rumelia şi Morea” etc. O parte din mosci a migrat pe malul Volgăi. Migraţia lor a lăsat urme, la Bârlad bunăoară este o familie numită Moscu. Prezenţa moscilor pe malul Volgăi o atestă “Istoria tătarilor” scrisă în 1246 de călătorul Nicolas Ascetin şi cartea „Itinerariul lui William de Rubruck în părţile orientale la anul 1253”. Ascetin numea pe moscii de pe Volga kangite şi-i considera geţi. Rubruk i-a numit cangle, spunea că se înrudesc cu valahii şi vorbesc o limbă apropiată de latină. Un ţinut numit Kiengi, locuit cândva de geţi, există  în Mesopotamia. Ruşii au venit în stepa Volgăi în urma moscilor. Ibn Rustah, călător persan din sec. X  ajuns în stepa răsăritului, scrie în jurnalul său că a întâlnit pe ruşi, tâlhari din nărav, aciuaţi pe o insulă a râului numit de ei Volhov, adică râul Volohilor, al Românilor. Ruşii veniseră din provincia suedeză Uppland, coborând cu barca pe râuri şi au invandat ţara moscilor. Numele rus vine din vikingul rosr-vâslă. Cu timpul ruşii au fost confundaţi cu moscii, gazdele lor fără voie şi numiţi de străini muscali. Urmaşii moscilor din Rusia au fost moşanii, ţărani organizaţi în obştii săteşti, întocmai ca geţii. Vorbeau rusa, dar se ţineau izolaţi de ruşi şi refuzau serviciul militar. Moşanii pier ca etnie după ce în 1930 bolşevicii le desfiinţează obştiile şi-i trec la colhoz. Marian Rotaru

Leave a Comment