În căutarea timpului pierdut (CCXXXVII)

În articolele trecute scriam despre bizarele seminţii de negri americani care se consideră a fi băştinaşii acestui continent. La una din aceste naţii, olohomii, mitul acestora zice că strămoşul lor, un coyot numit Kahnu, a plecat în lumea subpământeană şi acolo l-a învins în luptă dreaptă pe “omul de stâncă” de acolo. “Omul de stâncă” era poate un nepământean sau un robot android al nepământenilor. Androidul era paznicul tărâmurilor paradisiace controlate de extratereştri sau, mai bine zis, de iluminaţi, de îngerii căzuţi cum le spune Biblia, aceia care s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu. Ei au adus ştiinţa lor pe Pământ, dar au făcut şi fac încă mult rău pământenilor. Vor să-i înrobească. Mitul olohom are conexiuni cu miturile altor popoare. Astfel, într-un ţinut paradisiac subpământean locuiesc şi blonzii nagaşi din mitologia hindusă a căror sorginte este cosmică. Mayaşii au legenda că există nouă lumi subterane locuite de zei, adică de nepământeni veniţi din Spaţiu. Mitul olohomilor ne duce cu gândul şi la moai, statuile umblătoare din insula Paştelui, la Golem, statuia de lut însufleţită a evreilor sau la ucigaşa samca, momâia de lut pusă în mişcare de ţigănci. În finalul basmului olohomilor, Kahnu din poveste este prezentat ca erou civilizator al omenirii. A folosit desigur ştiinţa locuitorilor de sorginte cosmică ai lumii subterane. Nuwaubienii, o altă seminţie de negri americani de care am scris că se autodeclară băştinaşi ai Americii, au pretenţia că strămoşii lor îndepărtaţi au venit din oraşul subteran Telos, loc cu totul legendar. Despre Telos se zice că ar fi locuit de lemurieni. Continentul mitic Lemuria, patria lor de obârşie, fiind, după părerea autoarei Elena Blavatski, legănul civilizaţiei. Blavatski susţine teoria pe baza unor texte străvechi, numite Dyzan, găsite la un templu din statul indian Mysore. Teoria Elenei Blavatski este completată de o cercetătoare şi scriitoare din California, Linda Carpenter. Carpenter afirmă că vecin Lemuriei era un alt continent numit Mavu, locuit de numuliţi, un popor primitiv, pământean get beget. Numuliţii au fost complet masacraţi de lemurienii cu o civilizaţie înaintată de sorginte cosmică. Intrarea în subteranele Telosului se face printr-o peşteră de pe muntele californian Shasta. Autoarea americană Dianne Robbins a dedicat subiectului o carte: “Telos. Mesaj din adâncul Pământului”. Indienii Kalamath, băştinaşi din zona Shastei, ştiu din tată în fiu că sub munte s-ar ascunde un oraş subteran, tradiţia lor fiind consemnată de Earlyne Cheney în volumul “Secretele Muntelui Shasta”. Misterele legate de muntele californian au făcut carieră în literatură. Astfel, prezenţa lemurienilor în interiorul muntelui Shasta este subiectul cărţii “Lemuria. Continentul pierdut” publicată în 1931 de Wissar Spenle Cerve, dar mai înainte, în 1886, ziaristul Oliver Frederick a scris cartea “Locuitor pe două planete”, prima lucrare  care atrage atenţia asupra muntelui Shasta. “Locuitor pe două planete” a fost publcată în 1905, la 6 ani după moartea autorului, de către mama sa. Moartea lui Oliver Frederick a rămas neelucidată. În 1899 când a părăsit această lume avea 33 de ani. În carte Frederick dă informaţii despre Atlantida pe care le ştia de la un învăţat tibetan. Condus de mentorul său, ziaristul a coborât la un templu din subteranele Shastei. Aici este adus în transă, ceea ce i-a permis să  călătorească mintal pe planeta Venus, unde, spune el, a văzut o civilizaţie avansată.  Desigur că ziaristul nostru nu a fost pe Venus, planeta nu mai este demult locuibilă, dar spiritul său a vizitat totuşi o altă lume. În acea lume a văzut calculatoare cu monitor, holograme, microscoape electronice, centrale de apartament pentru încălzit instant şi altele, care pe vremea lui nu existau pe Pământ şi deci nu putea să le descrie. Cartea lui Frederick a influenţat apariţia după câteva decenii a Ordinului Lemurian, asociaţie autodeclarată suverană, cu sediul în oraşul californian Ramona. Aici ordinul are o proprietate de 100 de hectare unde locuieşte o bună parte din membri. Ordinul Lemurian deţine un atelier unde fabrică obiecte utile novatoare ca funcţionare, concepţie, utilitate şi desgn, inspirate, zic ei, din literatura lemuriană. Ordinul Lemurian are o universitate şi o editură. Sub egida ordinului s-a publicat în 1940 continuarea cărţii lui Oliver Frederick. Bram Stocker, autorul celebrului roman “Dracula”, a dedicat muntelui cartea “Pe umărul Shastei”. Mai recent, germanul Ivar Lisner consemnează în volumul “Culturi enigmatice” spusele fermierilor din zona Shastei că văd uneori pe marginea drumului oameni înalţi de rasă albă, cu părul lung, brunet şi îmbrăcaţi în togă albă. Nimeni nu se poate apropia de ei. Indivizii se înconjoară cu o barieră energetică, imposibil de străpuns. Tema este reluată de basarabeanul Victor Kernbach în volumul “Enigmele miturilor astrale”. Muntele Shasta a fost din vechime o bază a nepământenilor, ne amintim de legenda indienilor Modoc dintr-un articol trecut şi poate că nu întâmplător lemurienii l-au ales ca loc de refugiu. Tot indienii Modoc povestesc că de mult pe muntele Shasta s-au aşezat nişte oameni diferiţi de ei ca înfăţişare, cu haine şi gesturi ciudate. Erau înalţi, supli, agili şi foarte puternici. Aveau pe frunte o proeminenţă care le permitea să comunice prin telepatie, adică vorbeau în limba lor, dar indienii îi înţelegeau. Poate că protuberanţa era un aparat. Oricum, dacă te apropiai mult de ei se ridicau în aer. Aceşti oameni făceau troc cu indienii: le dădeau pepite de aur, iar indienii le dădeau la schimb hrană. Lucius Farish scrie în volumul “Ipoteza extraterestră în istoria lumii” că a întâlnit un pustnic de pe muntele Shasta care îşi spunea Harmonius şi care a coborât în adâncimile oraşului Telos, dus acolo de lemurieni. Lemuria este un continent mitic din Oceanul Indian. Locuitorii Lemuriei se spune că erau hermafrodiţi şi zic scrierile grecilor antici că aşa au fost primii oameni, aşa a fost Adam în Rai, până când Eva a fost creată din coasta lui. Biblia vorbeşte aici de o operaţie de separare a sexelor. În Lemuria se vorbea limba maru din care se trag limbile ariene şi semitice. De aici vin ciudatele asemănări dintre limbile arabă şi română bunăoară. Oceanul Indian ascunde sub ape şi alte insule mari scufundate, contemporane Lemuriei. Este vorba de Mauritia vecină Africii, Sundaland apropiată de arhipelagul Sondelor din Indonezia, de Platoul Kerguelen în sud şi de alte trei pământuri la fel de mari ca insula australiană Tasmania, care au existat în largul Australiei de Vest. Spre deosebire de Lemuria, toate aceste ţări scufundate nu au trezit interesul ezoteriştilor. Alte pământuri fantomă au trezit însă interese politico-economice. Astfel ostrovul Cloot din Oceanul Indian a fost descoperit în 1719 de un marinar englez, căpitanul Nash, când naviga în largul Australiei de Vest. Nash calculează poziţia geografică şi-i spune insula Cloot după numele unui baron flamand, proprietarul navei pe care o comanda. Insula era joasă, de aceea era greu de observat, dar îi trădau prezenţa mulţimea de păsări care vesteau apropierea uscatului. Deasemenea, remarca Nash, marea din jur era plină de alge. Insula Cloot va fi văzută de mai multe ori. O aminteşte Phillip Parker King în cartea “Călătoria pe coasta Australiei de Vest din anii 1818-1822”. Ce s-a întâmplat mai departe cu insula Cloot nu se ştie. În anii următori nu va mai fi întâlnită şi dispărută a rămas până azi. Cu toate acestea oficial insula Cloot este posesiune a statului Australia de Vest. Faptul că este o fantomă geografică nu contează. Importante pentru Australia de Vest sunt coordonatele geografice ale insulei, care îi conferă suveranitate asupra mării din jur. Guvernul vestaustralian a făcut uz de posesiune în 1912, când a concesionat Norvegiei dreptul  de a vâna balene în apele insulei Cloot. Profesorul Eugen Pora semnalează în lucrarea „Cinci luni în Oceanul Indian” tradiţia popoarelor din sudul Indiei, care plasează undeva departe spre Ecuator o insulă bogată, numită Navalan. De aici, cred ei că au plecat înaintaşii lor. În fine, Podul lui Adam, numit în antichitatea indiană şi Podul lui Rama, a fost o insulă-istm lungă de 20 de kilometri şi lată de numai câteva zeci de metri, care se apropia foarte mult de ţărmurile Ceylonul şi ale Indiei. Se crede că a dispărut în 1480. Este consemnată în epopeea antică Ramayana şi în lucrarea medievală „Cartea drumurilor şi a regatelor” scrisă de călătorul persan Abul Khordadbeh. Legenda spune că Adam s-a folosit de această insulă lungă şi calcaroasă pentru a trece marea în Ceylon, unde pe un vârf de munte a trebuit să rămână  un mileniu, pentru meditaţie şi pocăinţă. Muntele Sri Pada din Ceylon, se numeşte după tradiţia creştină şi musulmană, Muntele lui Adam. Urma unei tălpi imprimate în stâncă arată locul unde s-a închinat protostrămoşul nostru. Marian Rotaru