Google

În căutarea timpului pierdut (CCXXIV)

Written on:septembrie 2, 2022
Comments are closed

Romanul popular galez, „Povestea lui Madog” spune că la anul 1170, prinţul Madog de Gwynedd a atins un ţărm de dincolo de ocean. Unii interpretează textul în sensul că eroul poveştii a ajuns pe o insulă paradisiacă aflată pe atunci undeva în Marea Sargaselor, dar care între timp a dispărut. I-a inspirat descrierea pe care o face navigatorul arab din sec. X, Said ibn Aswad, care ar fi ajuns în Marea Sargaselor, zonă marină acoperită cu plauri din alge numite sargase, situată în vestul Atlantilului. Said spune în cartea sa, „Domeniile de aur şi minele de bijuterii”, că a descoperit în acea mare o insulă minunată, de unde a adus mult aur şi pietre scumpe. De la Said ibn Aswad a rămas şi o “Geografie Universală”. Cei mai mulţi autori însă cred că Madog a ajuns pe coasta Americii de Nord. Unde anume? Părerile sunt împărţite. Important este că nobilul galez a colonizat ţinutul descoperit cu irlandezi din regatul Gwynedd. Se crede că formaţiunea stâncoasă Backbone Devil din statul Indiana, comitatul Clark, nu este naturală, ci a fost construită de însoţitorii lui Madog, Deci Backbone Devil ar fi o cetate galeză medievală. Isprăvile lui Madog sunt consemnate în „Istoria Cambriei”, scrisă de David Powel şi în „Cronica Galeză” a lui Humphrey Llwyd. Ambele lucrări au apărut în sec. XVI. Relatările scrise ale unor exploratori din sec. XVIII pun mărturie despre existenţa a 13 triburi de indieni albi, vorbitori de limbă galeză care trăiau pe valea fluviului Susquehanna din statul New York. Atât de încetăţenită şi de incitantă era credinţa în existenţa acelor indieni albi, încât doi poeţi romantici englezi, Samuel Coleridge şi Robert Southey au înfiinţat în 1795 pe valea Susquehannei, în amintirea peregrinului Madog, statul Pantisocracy bazat pe principiile socialismului utopic. Samuel Coleridge înfiinţase o comunitate egalitariană în 1794 la o fermă pe care o cumpărase în Ţara Galilor. Atât comunitatea socialistă galeză, cât şi statul socialist american au avut o existenţă efemeră. Etnografii consideră că dincolo de legendă este posibil ca cele trei triburi Mandan din Dakota de Nord să fie urmaşele coloniştilor galezi. În primul rând numele seminţiei aduce cu numele prinţului galez. Pentru ei Mandan este un personaj fabulos, tatăl întregii stirpe. Indienii Mandan au trăsături europene, iar ca obiceiuri, cultură, tradiţii şi limbă, se deosebesc de alţi indieni. Bărcile lor împletite din nuiele au acelaşi model cu ambarcaţiunile pescăreşti din Ţara Galilor. George Catlin scrie în lucrarea „Călătorie la indienii nordamericani”, publicată în 1841, că limba indienilor Mandan are circa 300 de cuvinte similare limbii galeze. Cu toate acestea istoria spune că prima posesiune britanică din America o reprezintă insulele Elisabetide descoperite în 1578 la sud de Capul Horn de corsarul englez Sir Francis Drake. Drake le-a numit aşa în cinstea reginei Elisabeta I a Angliei şi le descrie în cartea „Călătorie în jurul lumii”. Juridic Elisabetidele au rămas până azi posesiune a Marii Britanii, atât doar că nu au mai fost găsite şi prin urmare sunt considerate insule fantomă. Tot în apele Ţării Focului, nu departe de insula Capul Horn, cel mai sudic pământ american, W.D. Burnham, căpitanul navei britanice Poctulus, descoperă o insulă. Stabileşte coordonatele geografice ale insulei, o numeşte Poctulus după numele vasului şi o ia în posesiunea Marii Britanii. Insula Poctulus nu va mai fi găsită, dar a rămas oficial posesiune britanică. Un ofiţer din echipajul lui Burnham, Felix Riesemberg, o descrie în volumul „Povestiri de la Capul Horn” şi o aminteste deasemenea Sir William Knox-Johnston în lucrarea „Capul Horn. O istorie maritimă”. Elisabetidele lui Drake nu trebuie confundate cu insulele Elisabeth, un arhipelag alcătuit din nouă insule din largul coastei statului american Massachusetts. Insulele Elisabeth au aparţinut coloniei engleze Massachusetts Bay până în anul 1641, când le cumpără lordul Thomas Mayhew. Familia Mayhew va stăpâni arhipelagul Elisabeth ca lorzi ereditari până în 1840. În 1840 lorzii vând arhipelagul lui John Forbes, fondatorul prestigioasei reviste de afaceri care poartă numele familiei sale. John Forbers era descendentul unui clan scoţian nobil al cărui strămoş este un rege al Scoţiei din sec. IX,  Giric Mac Dungai. Familia Forbes a dat oameni de afaceri, dar printre membrii ei se numără şi Francisc Forbes (1839-1908), de la care a rămas o lucrare de geografie botanică intitulată “Plantele cunoscute din China, Formoza (Taiwan), Hainan, Coreea, arhipelagul Ryu-kyu şi insula Hong Kong”. Actualii Forbers sunt stăpânii arhipelagului Elisabeth, dar ca proprietari civili şi nu ca lorzi ereditari, aşa cum erau cei din familia Mayhew. Savantul John Dee pretinde în lucrarea „Arta navigaţiei perfecte” că America de Nord a fost descoperită şi colonizată de regii Brutus şi Arthur. Geoffrey de Monmouth scrie în „Istoria Regilor Britanici” că Arthur a mers peste ocean în Annwn, ţinut a belşugului şi tinereţii veşnice. Plasarea ţării Annwn în America de Nord este îndoielnică. Unii exegeţii cred că ţara Annwn fie aparţine unui univers paralel, fie este o insulă mitică, fie era situată undeva în vechiul regat galez Dyfed. Brutus, care după cronica lui Geoffrey, este primul rege britanic, s-a numărat printre însoţitorii eroului Enea refugiaţi din Troia cucerită de greci. După ce s-a despărţit de Enea, Brutus continuă periplul şi ajunge pe o insulă pustie unde găseşte un templu a zeiţei Diana. Adormit lângă zidul lăcaşului i s-a arătat în vis că dincolo de mare va găsi o ţară nepopulată, unde va întemeia un regat. Insula predestinată şi care îi va purta numele era Britania, locuită la venirea lui Brutus doar de un neam puţin numeros de uriaşi. Uriaşii trăiau în ţinutul Albion din sudul Angliei, numit aşa după albeaţa coastelor calcaroase. Uriaşii vor fi nimiciţi de războinicul troian. Apetenţa pentru explorare avută de întâiul rege britanic avea să-l poarte, după părerea lui John Dee, la vest de Atlantic. Brutus a întemeiat în inima Angliei de azi, pe câmpia numită Bazinul Londrei, regatul Noua Troia. Amintirea regatului este perpetuată de numele fluviului Tamisa. America a fost o ţintă nu numai pentru aventurierii europeni, ci şi pentru navigatorii orientali. Astfel limba tribului indian zuni din Noul Mexic se aseamănă cu japoneza. Misionarul spaniol Petro de Anghiera, care a străbătut între anii 1519-1520 actualul teritoriu a statului Georgia, notează în cartea „Lumea Noua” publicată în 1526 că a întâlnit un popor de oameni albi numit Duhare, care vorbea limba irlandeză. Aceşti oameni creşteau cerbi domestici, întocmai ca vechii irlandezi şi preparau brânză din laptele de cerboaică. Regele lor, pe care-l chema Datha şi soţia acestuia aveau statură de uriaşi. Lucrarea clasică irlandeză „Cartea Invaziilor” spune că tuath a danan (poporul dac în limba irlandeză) a cucerit Irlanda de la uriaşii fomorieni. Dananii vor părăsi mai târziu Irlanda sub presiunea celţilor, care le erau rude apropiate ca limbă şi cultură. Unii danani vor pleca spre vest, peste Atlantic. Nu întâmplător divinitatea Atlanticului în mitologia greacă este titanul Oceanos, fratele hiperboreanului Cronos, regele pelasgilor din Carpaţi. Duhare erau urmaşii dananilor (dacilor) ajunşi în nordul Americii. Spuneam că pelasgii din Hiperborea, cei dintâi locuitori civilizaţi de pe pământul nostru erau aproape uriaşi. De aici au apărut printre geţi, succesorii pelasgilor, indivizi foarte înalţi, fapt confirmat de poetul roman Virgiliu şi de vechii greci care numeau Dacia, Țara Uriaşilor. Unul din aceşti uriaşi daci a fost poate şi regele poporului Duhare, întâlnit de părintele Anghiera. Stânci inscripţionate în alfabetul orgam, folosit de celţi şi înrudit cu alfabetul get, au fost găsite statul Georgia. Mai exact în ţinutul Hickory din comitatul Log Cherokee şi în peninsula Dingle din comitatul Kerry. Etnograful John Swanton arată în cartea „Istoria timpurie a indienilor Creek” publicată în 1922, că aceşti indieni din Georgia sunt urmaşii poporului Duhare. Autorul roman Diodor Siculus (sec. I i. Hr) nota în lucrarea „Biblioteca de Istorie” credinţa locuitorilor peninsulei Iberice că dincolo de Atlantic s-ar afla un pământ întins. Diodor i-a zis acestui pământ India Superioară. Macrobius, învăţat roman din sec V, desenează pe o hartă peninsula Florida şi ţărmul golfului Mexic, elemente geografice care nu apar pe planiglobul lui Crates din sec. II î.Hr. unde sunt prima dată înfăţişate cele două Americi. Pe litoralul pacific al Americii de Sud, numită Antipozi pe harta lui Crates, Macrobius notează o ţară numită Perusta. Pe o altă hartă desenată în 1414 de autorul şi cartogtaful Albertin de Virga apare în acelaşi loc ţara Ca-Paru. Având în vedere locaţia, toponimele Perusta şi  Ca-Paru se referă la Peru ţară al cărei nume vine din limba incaşilor. Concluzia este că anticii incaşi au avut contact cu europenii.  Marian Rotaru

Sorry, the comment form is closed at this time.