Google

În căutarea timpului pierdut (CCXX)

Written on:iulie 27, 2022
Comments
Add One

Continui lista misterelor cu Xanadu, ţinut din Mongolia Interioară, pomenit de Marco Polo în „Cartea Minunilor” şi cu cetatea Quivira, despre care cei mai mulţi bănuiesc că ar fi ascunsă prin statul american Kansas, dar pe care unii o caută în Noul Mexic, Texas, Oklahoma ori Colorado. De ce legenda este răspândită pe o arie aşa mare? Poate că sunt mai multe oraşe fantomatice văzute întâmplător pe coclaurile acelor state! Căutătorii de comori povestesc că în sălbaticul ţinut Chama din statul american Noul Mexic sunt cetăţile pierdute ale Anasazilor, stirpe stinsă, despre care indienii Navajo, băştinaşii locului, spun că erau cei mai vechi oameni. Piesele de ceramică Anasazi pe care le adună căutătorii prin situri de ei ştiute valorează mii de dolari. Pe la 1900 călugărul Eusebio Bernard care călătorea prin Chama a zărit de pe piscul unui munte un oraş cu clădiri de piatră, străjuite de turnuri, aşezat pe un platou. Nu părea locuit. L-a numit Oraşul Părinţilor. Oraşul nu va mai fi văzut. Aventurierii din Chama caută de asemenea mina de aur El Capitan, pe care ar fi exploatat-o spaniolii în secole trecute. Spaniolii atacaţi de indieni au părăsit mina. Apoi poziţia ei a fost uitată. Chama este practic pustie. Umblă pe acolo prospectorii care adună aur, uraniu ori molibden, căutătorii de relicve antice ori de fosile ale creaturilor antediluviene, la fel de bine vândute. Este locul unde Douglas Prestton a plasat acţiunea romanului “Canionul tiranozaului”. În Chama există o mănăstire catolică, Hristos din Deşert, una din cele mai izolate din lume şi colonia hippies, Galisteo. Mănăstirea vinde vizitatorilor miere sălbatică, plante medicinale uscate, illustrate poştale artizanale şi sculpturi din lemn lucrate de călugări. Galisteo este o asezare minieră părăsită când aurul s-a împuţinat. Au cumpărat-o hipioţii şi au înfiiţat o aşezare egalitariană. Hippies nu acceptă proprietatea privată, totul este a comunităţii. Pentru vizitatorii care vin în Galisteo, hipioţii produc vase din lut şi macrameuri. Au magazine unde vând turiştilor obiecte din piele confecţionate la fermele din vecinătatea Chamei. O colonie hippies din Noul Mexic celebră este Fântâna Luminii înfiinţată în 1968 lângă oraşul Taos. Aici hippioţii au propria gardă care apără aşezarea. Fântâna Luminii are pentru vizitatori o librărie, bibliotecă, un magazin alimentar, un punct de informare turistică. Scoate un ziar, are o şcoală de educaţie naturistă pentru cursanţi din afara coloniei, un laborator de medicamente naturiste, un magazin cu tablouri si sculpturi realizate de membrii comunităţii şi post de radio. Hippioţii adună plante medicinale, cultivă legume şi cresc porci. Printre hippioţii de la Fântâna Luminii s-au numărat scriitorul Jim Levy şi poetul Harvey Mudd. O fostă membră, scriitoarea Phaedra Greenwood, a dedicat coloniei volumul de amintiri “Cei care în anii 1970 au fost viaţa şi dragostea mea”. Apropo de Oraşul Părinţilor zărit de Eusebio Bernard în Noul Mexic, iată într-un almanh din anii 1970 scria că în Amazonia un explorator a descoperit în junglă un oraş cu clădiri din piatră, în care locuiau 80.000 de indieni despre care nu se ştiuse nimic până atunci. De la indienii din oraş a aflat că în împrejurimi erau multe sate. Indienii purtau podoabe din aur. Exploratorul nu a dezvăluit poziţia oraşului tocmai ca aventurierii brazilieni să nu-i prade şi să nu-i ucidă pe indieni. Ziaristul Lucien Bodard relata în cartea “Masacrarea indienilor” că a întâlnit în oraşul Manaos, capitala statului Amazonia, un cacic care trăia pe picior mare, ca un milionar. Cacic este titlul purtat de şefii triburilor de indieni amazonieni. Cacicul întâlnit de Bodard însă se declara suveranul unui regat ascuns în junglă, de care guvernul brazilian habar nu avea. Regele indian stăpânea mai multe triburi de indieni cu ajutorul unor mercenari brazilieni. Indienii supuşi furnizau blănuri şi piei, aur şi pietre preţioase, plante medicinale şi aromate, cauciuc, răşini, miere sălbatică şi alte bunuri smulse pădurii. Toate erau vândute la Manaos prin intermediari. Povestea cacicului pare credibilă deoarece în anii 1960, când Bodard a scris cartea, se estima că în jungla Amazoniei sunt numeroase triburi de indieni necunoscute, care însumau câteva zeci de mii de suflete. Brazilienii numeau pe aceşti indieni neştiuţi “bravos-vitejii”. Cât despre monarhiile din junglă, iată cazul principatului Wayana fondat în 1961de francezul Andre Cognat. Wayana este un trib de indieni din Guyana Franceză căruia Cognat i-a devenit conducător. Principatul are drapel, creat de francez şi capitală, satul Antecume Pata. Cognat totuşi nu a proclamat independenţa principatului faţă de Franţa, iar autorităţile coloniale franceze, spre a nu stârni conflicte, îi tolerează existenţa. După 1990 poporul Wayana s-a confruntat violent cu căutătorii de aur brazilieni care intrau illegal pe râurile de pe teritoriul său. Cognat povesteşte aventura guyaneză în cărţile “Antecume” şi “Eu am ales să fiu indian”. Despre regatul Paititi, a cărui capitală este o cetate omonimă, se zice că ar fi ascuns în jungla din statul brazilian Rondonia. Cele mai vechi referinţe la ţara şi oraşul Paititi sunt întâlnite în „Cronicile din Lizarazu” scrise la 1635 de un autor incas anonim şi în jurnalele exploratorilor Cristobal de Castro, Pedro de Gamboa, Juan Maldinato, Blas Valera şi Andrea Lopez. Poate că exploratorii amintiţi au spus poveşti, dar iată că în sec. XX antropologul Oscar del Prado Castro redă în cartea „Kuyo Chico” legendele despre regatul Paititi, culese de la băştinaşi. Prado Castro este descoperitorul unui trib de indieni neştiut, numit Q’ero. De menţionat că în regiunea Pantiacolla din Rondonia s-au fotografiat din avion nişte piramide acoperite de junglă şi că Marele Inca, suveranul imperiului incas, avea printre titluri şi pe acela de rege de Paititi. De asemenea se zice că unul dintre secretele la care ţine cu străşnicie Vaticanul este poziţia geografică exactă a regatului Paititi. De ce? Până la urmă Vaticanul are mari interese economice. Bunăoară Vaticanul deţine în Italia ca proprietar civil 20.000 de hectare de teren agricol, 4.000 de imobile pe care le închiriază, societăţi de investiţii, asigurare şi factoring. În alte ţări catolice are încă 1.100 de imobile de la care scoate bani prin chirii.

Patagonia este una din cele mai fascinante ţări ale lumii. În 1520 spaniolii lui Magelan au văzut pe ţărmul sudamerican băştinaşi înalţi de cinci metri, scria cronicarul expediţei Antonio de Pigafetta. Acelor băştinaşi li s-au dat un nume grecesc, patagonu-picior mare. De la ei ţara s-a numit Patagonia. Mai toată Patagonia aparţine azi Argentinei, iar o parte mică dinspre Pacific aparţine statului Chile. Cucerirea Patagoniei s-a terminat în 1910. Atunci armata federală argentiniană l-a învins pe Topor de Piatră, conducătorul ultimului trib liber de indieni patagonezi. Indienii băştinaşi ai Patagoniei au pierit în mare parte. Au pierit şi uriaşii care l-au uimit pe Magelan. Pe la începutul sec. XX a pierit şi un neam de umanoizi pitici, care trăiau pe coclaurile Patagoniei. Erau desigur australopiteci, rude cu umanoizii întâlniţi şi azi pe muntele Kilimanjaro din Tanganika. Păstorii patagonezi din zilele noastre, majoritatea de origine spaniolă, zic că piticii încă supravieţuiesc ascunşi, dar mai ales povestesc de locurile fabuloase din ţara lor: Oraşul Cezarilor, Patagonia Vrăjită, Lin Lin, Oraşul Minunilor, Trapalanda şi Elelín. Dacă or fi locuri diferite sau acelaşi loc nebulos, dar numit în fel şi chip, nu ştim. Oraşul Cezarilor este alcătuit din de trei cetăţi aşezate pe trei insule ale lacului Puyeque. Lacul, străjuit de un munte plin de diamante şi de un alt munte cu zăcăminte de aur, s-ar afla într-o vale din Anzi, numită Cornul de Sud. Valea se întinde zice-se la graniţa dintre Patagoniile Aegentiniană şi Chiliană. Pare fantastic să existe un munte plin de diamante şi alături un  altul doldora de aur, dar iată în Crimeea este un munte pe pantele căruia poţi să aduni de jos, chiar lângă cărare, pietre semipreţioase. Într-o vreme orice turist putea cu ceva noroc să plece cu buzunarele pline cu pietre de preţ, dar din 1985 accesul turiştilor dincolo de potecă a fost oprit. Oraşul Cezarilor a fost descoperit în 1528 de locotenentul Francisco Cezar. La numeroasele mărturii ale acelora care zic că au ajuns în valea Cornul de Sud, la lacul Puyeque şi  Oraşul Cezarilor, se adaugă „Cronica incaşă”, în care autorul, episcopul Manuel Rodriguez, scrie că în 1670 a fost trimisă o misiune de evanghelizare în Oraşul Cezarilor. Existenţa cetăţii era ancorată în mentalul indienilor andini, de vreme ce José Noguera, care în 1780 a reînfiinţat pentru scurt timp imperiul Incaş şi care s-a declarat împărat cu numele Tupac Amaru al-II-lea, a adăugat la titlurile sale şi pe acela de lord a Oraşului Cezarilor. Oraşul Cezarilor a inspirat romane semnate de Manuel Sepulveda, Luis Delano, Hugo Silva şi Ezequiel Estrada.

Leave a Comment