Google

În căutarea timpului pierdut (CCXVIX)

Written on:iulie 20, 2022
Comments are closed

Dacă în articolul trecut am poposit în Antile, ne amintim că pe insula lui Robinson Crusoe din romanul lui Daniel Defoe au debarcat nişte canibali negri. Insula lui Robinson  era probabil în vecinătatea Ţării Papagalilor locuită de negri, despre care am scris mai înainte. Lăsând la o parte că Ţara Papagalilor, insulă fantomă, nu a mai fost găsită, ciudat este că pe continentul american a existat o populaţie băştinaşă negroidă. Totuşi negri primitivi au existat şi în Europa. Am mai scris că amintirea acestora o păstra un joc al copiilor de la ţară, de până pe vremea mea. Copiii se ţineau de mână şi se învârteau în cerc strigând: “este ora unu şi omul negru n-a venit, este ora două şi omul negru n-a venit…”. La un moment dat un alt copil care stătuse pitit iese din ascunzătoare şi schimonosindu-se se repede la tovarăşii de joacă. Copii ţipau atunci: “omul negru a venit” şi fugeau. “Omul negru” căuta să prindă un copil ca să-l “mănânce”. Primitivii negri preindoeuropeni au supravieţuit prin pădurile noastre până în vremurile istorice. Erau sălbatici,  furau, aduceau stricăciuni în gospodăriile oamenilor, dar mai ales erau canibali. Nu se sfiau să fure copii ca să-i mănânce. La români, negrul a devenit consubstanţial cu răul, de aici a rămas vorba despre un om rău, că-i “negru la suflet”.Tot de aceea poporul îl imaginează pe diavol negru. În antichitatea greacă, prin munţii  regiunii Acarnania,  din Peloponez, trăiau sălbaticii negri numiţi heliokekaumelos. Umblau goi, aveau culcuşuri din crengi, mâncau vânat şi plante sălbatice. Negrii primitivi de care spuneam au pierit, dar în vremurile noi negri din alte părţi s-au aşezat în Europa şi au apărut două popoare negroide, zis europene, deşi la origine sunt venetice. Este vorba de harapii din Dobrogea şi de negrii din Abhazia. Harapii dobrogeni locuiau în 14 sate din judeţul Durostor, Cadrilater. Erau musulmani şi vorbeau araba. Stirpea lor s-a stins la începutul sec. XX. Pe harapi îi amintesc Guillaume Lejean în cartea “Etnografia Turciei Europene” (1861) şi Eugene Pittard în lucrarea “Călătorii şi Istorie” (1913). Le păstrează memoria personajul de basm Harap Alb şi două toponime: satul Arab Tabia din Cadrilater, unde în 1878 armata română a înfruntat victorios armata rusă şi insula Arapului de pe Dunăre. Negrii din Abhazia trăiesc în câteva sate la vărsarea fluviului Kondori în Marea Neagră. Sunt o mie de toţi şi vorbesc rusa. Unii etnografi zic că se trag din străvechii băştinaşi ai Colhidei, ţară caucaziană de la ţărmul Mării Negre, azi parte a Georgiei. Dimitri Gulia susţine în “Istoria Abhaziei” că obârşia negrilor pontici este Etiopia, deoarece satele lor au nume care se regăsesc la satele etiopiene. În provinciile iraniene Sistan, Khuzestan, Hormozagan şi Belucistanul de Vest sunt comunităţile negrilor zani, urmaşii sclavilor bantu cumpăraţi din Zanzibar. De la insula africană vine numele etniei. De aici zic unii că negrii abhazi sunt sclavi zani fugiţi din Persia. Pe negrii americani i-a întâlnit colonelul englez Percival Fawcett. Colonelul căuta în bazinul Amazonului legendarul El Dorado şi cetăţile atlanţilor ctitorite în Amazonia. Oficial se ştie că a găsit într-un loc doar nişte ruine diforme pe care le credea de origine atlantă. De asemenea, motivat de scrierile vechi, Fawcett a căutat enigmaticul oraş Paititi din Amazonia Peruviană şi cetatea „Z” din Mato Grosso, o aşezare  atât de veche că până şi numele i-a fost uitat. Colonelul scrie în volumul „Călătorie neterminată” că a întâlnit în statul brazilian Mato Grosso o populaţie de negri extrem de primitivi, numiţi muncegos. Într-adevăr, pădurile din Mato Grosso ascund triburi de negri, foşti sclavi africani  fugiţi de pe plantaţii. Comunităţi ale sclavilor negri fugiţi, numiţi maroon, sunt şi în Guyane, în Jamaica, Porto Rico, Cuba, Haiti, Santo Domingo. Maroonii au recreat viaţa tribală africană în jungla Americii. Triburile de marooni au un conducător numit Marele Bărbat. În Mato Grosso se întâlnesc şi triburi de portughezi sălbăticiţi. Muncegos nu se trag din sclavii africani ci, la fel ca pigmeii negri din statul venezuelean Bolivar, sunt o rămăşiţă a populaţiei americane originare. Cultura materială a poporului muncegos era la nivelul gorilelor, iar limba lor era formată din sunete guturale. În afara lucrării „Călătorie neterminată”, fiul Brian Fawcett a publicat după jurnalele tatălui încă o carte, „Drumuri pierdute. Oraşe pierdute”. S-a spus despre colonel că a murit într-un sat al indienilor Kalapalos din teritoriul amazonian Xingu. Acolo i s-au găsit jurnalul, obiectele personale şi oasele. Indienii Kalapalos au spus că Fawcett a lăsat lucruri în colibă, dar apoi a plecat la un trib de războinici, numit Aloique şi acolo a fost ucis. Oamenilor Kalapalos li s-a dat dreptate când s-a constatat că oasele din colibă nu aparţin lui Fawcett! Sunt zvonuri că Fawcett a părăsit teritoriul Aloique şi că undeva în adâncul junglei a întâlnit un trib necunoscut, căruia i-a devenit cacic (conducător). Alte dovezi spun că Fawcett a înfiinţat în junglă o colonie secretă de europeni, adepţi ai filozofiilor asiatice. În fine, cercetătorul american David Grann susţine în cartea „Ultimul oraş din Z”, că Fawcett a ajuns în ţinutul amazonian Kuhikugu unde a găsit tainica Cetate Z. Poze din avion arată că în sălbaticul Kuhikugu există ruinelele a 20 de oraşe străvechi, neştiute.Viaţa lui Fawcett a avut un impact uriaş asupra literaturii. La zece ani de la prima expediţie a colonelului, din 1902, Sir Conan Doyle publică romanul „O lume dispărută”, a cărui acţiune se petrece pe un platou inaccesibil din Mato Grosso. Acolo trăiau reptile antediluviene, oameni primitivi şi oameni maimuţă. Ideea este preluată de geograful rus Vladimir Obrucev care trei ani după Doyle, în 1915, scrie romanul „Plutonia”, unde înfăţişează un ţinut cald din Siberia, asemănător cu „Lumea Pierdută”. Aceeaşi temă apare în romanil lui John Crichton, “Jurasic Park”. Scriitorii Arthur Waugh, Douglas Preston şi Lincoln Child au fost de asemenea inspiraţi de aventurile lui Fawcett. Fawcett împarte cu exploratorul şi savantul american Roy Chapman Andrews onoarea de fi prototipul lui Indiana Jones, eroul unei serii de 12 romane pentru tineret scrise de Rob MacGregor în anii interbelici. Seria de romane este continuată azi de Campbell Armstrong, James Kahn, James Rollins, Steve Perry, Martin Caidin. De subliniat că Chapman Andrews a cercetat Asia Centrală şi este autorul a 23 de cărţi de călătorie! În sec. XVI El Dorado, legendara ţară a aurului situată zice-se în jungla Amazoniei, a devenit pentru mulţi o obsesie. Unii au căutat în zadar. Alţii dimpotrivă, au ajuns în El Dorado fără să vrea. Este cazul lui Diego de Ordaz care relatează că a pătruns în fabulosul tărâm în urma naufragiului suferit pe un râu din Amazonia. Deşi a petrecut în El Dorado clipe minunate, pleacă de acolo fără aur. Gonzalo de Quesada a fost numit de regele Spaniei guvernator de El Dorado-Ţara Omului Aurit, dar nu a exercitat funcţia pentru că nu a găsit cetatea. Quesada poveşteste  în cartea „El Antijovio” expediţia de căutare a ţării El Dorado. Nu va avea noroc nici Philipp von Hutten, următorul guvernator de El Dorado. Hutten se va alege doar cu o plimbare prin junglă pe care o va relata în cartea „Noutăţi din Indii de la Philipp von Hutten”. În fine, fascinat de legendă, Francois-Marie Voltaire plasează acţiunea romanului “Candide” în El Dorado. În sec. XVI exploratorul, poetul şi istoricul Sir Walter Raleigh pretindea că a găsit în jungla Guyanelor două cetăţi la fel de bogate în aur ca El Dorado. Una era cetatea Manoa aflată pe malul lacului Paraibe neştiut până atunci. A doua era cetatea Omagua scăldată de fluviul Orinoco. Două secole mai târziu geograful german Alexander von Humboldt pleacă pe urmele lui Raleigh, ghidat de cartea acestuia “Descrierea Guyanei”. Nu a găsit cetăţile Manoa şi Omagua, dar a adunat impresiile voiajului sudamerican în cărţile de călătorie, „De la Orinoco la Amazon” şi „Privelişti din Anzi”. Humboldt a fost convins de existenţa altor două fantome geografice: insula Baltia din Marea Baltică, mlăştinoasă, plină de turbării şi vecina ei insula Abulus, bogată în chihlimbar. Despre acele insule au scris în antichitate Diodor, Pliniu, Xenophon, Pytheas şi Timaios, iar în evul mediu Adam de Bremen, dar în vremurile noi nu le-a mai văzut nimeni. În lucrarea “Cosmos”, Humboldt susţinea că Baltia şi Ablus se află în Atlantic, la vest de Danemarca. Lista ţinuturilor misterioase este lungă. Cuprinde bunăoară Munţii de Argint, de care se zice că s-ar înălţa în provincia argentiniană Entre Rios, continuă cu Cetatea Cezarilor din Patagonia ori cu Cele Şapte Cetăţi ale Cibolei, localizate de conchistadorii spanioli în statul mexican Chihuahua. Cele Şapte Cetăţi au inspirat romanul “Cibola în flăcă” a scriitorului american James Michener. Marian Rotaru

Sorry, the comment form is closed at this time.