Google

În căutarea timpului pierdut (CCXI)

Written on:iunie 2, 2022
Comments are closed

Începusem în articolul anterior povestea corsarului Guillaume Le Testu despre fabuloasa insulă Java Mare, pe care ar fi vizitat-o în sec. XVI. Oamenii din Java Mare, scria corsarul, erau idolatri şi supuşi unui rege. Insula avea aur, piper, galangal, scorţişoară, cuişoare, culeb, nucşoare şi mango. Galangalul este plantă aromatică alimentară înrudită cu ghimbirul. Creşte în Thailanda, Laos, Anam şi Cochinchina. Arborele culeb este util pentru fructele şi frunzele care conţin ulei aromat folosit în industriile săpunului şi parfumurilor. Din culeb se extrage vitamina A şi se prepară medicamente anticancer. Tribul Atayal, o semniţie aborigenă din Taiwan, foloseşte fructele de culeb drept codiment. Culebul creşte în Taiwan, în insula Hainan, Indonezia şi în provinciile chineze Yunan, Fujian, Guangxi şi Guandong. Marea Javă avea în vecinătate alte insule. Importante erau insula Loshak, bogată în aur şi turme de elefanţi sălbatici, insula Banda cu păduri de arbori cu lemn parfumat: santal, balsam, tamarisc, cipreşi, insulele Pentana, mare centru comercial, insulele Ferlek şi Basman, unde se vânează elefanţi, rinoceri şi bivoli. În sfârşit corsarul a întâlnit micile insule din grupul Yara, împărţite în opt regate. Testu zice că în Java Mare trăiesc alături de oameni obişnuiţi, alte specii de umanoizi, care de care mai ciudate: pitici, uriaşi, ciclopi, oameni maimuţă, acephali şi chinocephali. De existenţa acephalilor, oamenii fără cap, cu gura, nasul şi ochii pe piept, scrie Pliniu  cel Bătrân în „Istoria Narurală”, Herodot în „Istorii” şi Flavius Josephus în „Antichităţi ebraice”. Cei trei afirmă că poporul acephalilor locuieşte în Libia. Hartmann Schedel, geograf din sec. XV, a scris în „Cronicile de la Nuremberg” că acephalii locuiesc în Sahara, părere susţinută şi de Samuel Bochart într-o carte din sec. XVII, „Geografia Sacră”. Există în Valea Nilului o tradiţie veche care spune că membrii tribului de păstorii nomazi Blemmey din Nubia ar fi urmaşii acephalilor. Ultima confirmare a existenţei acephalilor saharieni o face exploratorul Wilhelm Ruppell din sec. XIX în volumul “Călătorie în Abisinia”. După Ruppel subiectul acephalilor africani este ignorat de exploratori, dar doi scriitori contemporani Valerio Massimo Manfredi şi Kelly Godel, aduc tema în literatură prin romanele “Turnul tăcerii” şi “Călătorie la Azzam”. Cadrul naraţiunilor este Sahara, iar printre personaje se numără membrii unui trib de acephali, necunoscut de europeni. Sebastian Munster spune în  „Cosmographia”, carte din sec. XVI,  că oamenii fără cap sunt o semniţie a Indiei, iar după câteva decenii exploratorul englez Sir Walter Raleigh va povesti în cartea „Descrierea Guyanei” că i-a întâlnit pe acephali în regiunea Essequibo şi că sunt canibali. Regiunea Essequibo devine din sec. XIX una din componentele Guyanei Britanice. Sir Raleigh poziţionează ţinutul acephalilor lângă lacul Parima. Lacul Parima se învecina, scrie exploratorul, cu cetatea unor indieni civilizaţi, numită Manoa, bogată în aur. Lacul şi cetatea vor fi căutate asiduu până în zilele noastre, dar zadarnic.  Sunt teritorii cu existenţă incertă trecute pe hartă de descoperitori, dar pierdute ulterior. În lucrarea “Samatari”, Alfonso Vinci povesteşte expediţiile sale din Guyana Venzueleană făcute în anii 1950. Doi munţi şi un lac, numit Lacul de Argint,  nu vor fi găsite de Vinci la faţa locului, deşi ajunsese la coordonatele indicate pe hartă. Este greu de crezut, dar chinocephalii, oameni cu cap de câine, sunt foarte prezenţi în istorie.Nu numai zeii egipteni Anubis şi Horus, sunt reprezentaţi cu cap de câine, dar şi sfântul soldat Cristofor, atlet a lui Hristos, originar din India, a avut această înfăţişare până ce Dumnezeu i-a dat chip uman. Vocaţia militară a chinocephalilor era apreciată de vreme ce Paul Diaconul, călugăr din sec. VIII, spune în „Istoria longobarzilor”, că aceştia aveau unităţi militare de cavalerie alcătuite din oameni cu cap de câine. Prima atitudine antirasistă din istorie este legată de statutul chinocephalilor. Pentru ei călugărul franc Ratramnus din sec. IX, cerea regelui printr-o scrisoare, să le acorde drepturile cuvenite fiinţelor umane. Pe chinocephalii care trăiesc în munţii Indiei îi amintesc Pseudo-Callisthenes în romanul popular „Alexăndria” dedicat vieţii lui Alexandru Macedon şi doi călători antici grecii, Megasthenes şi medicul Ctesias de Cnid. Lucrările celor doi au acelaşi titlu, „Indica”.  Hui Sheng, călugăr chinez din sec. VI, ne informează prin memoriile sale că a fost misionar budist printre locuitorii chinochephali ai unei insule din Marea Chinei. Existenţa insulei şi a ciudatului popor care o locuia, este confirmată trei secole mai târziu de istoricul Yanshou Li. Marco Polo, călător din sec. XIII, scrie în „Cartea Minunilor” că a întâlnit chinoceptali pe o insulă din arhipelagul  Andaman din India. Tot în sec. XIII, Ioan de Plano Carpini semnala în „Istoria Mongolilor” un trib de chinocephali în regiunea siberiană Baikalia, iar doi autori din sec. XII, Thomas de Cantimpre şi Vincent de Beauvais îi amintesc în volumele „Oameni monstruoşi din Orient” şi „Oglinda istoriei”. Chinocephalii apar în documente medievale engleze şi galeze: „Legile lui Edward Confesorul”, „Triadele din Ţara Galilor” şi „Codexul Nowell”. Poetul antic Hesiod scria că în Sciţia locuiau triburi de hemicynes-oameni pe jumatate câini, megacephaly-oameni cu cap mare şi pigmei, iar Herodot scrie în “Istorii”ca în “partea estică a Libiei, în care locuiesc nomazii, este joasă şi nisipoasă, până la râul Triton; dar ţinutul din vestul ei, unde trăiesc fermierii, este muntos şi împădurit, plin de fiare sălbatice.  În acea ţară sunt şerpii uriaşi, lei, elefanţi şi urşi, cobre, măgari cu corn, bărbaţi sălbatici şi femei sălbatice, chinocefali şi oamenii fără cap, care au ochii în sân”. În lucrarea “În Patagonia”, Bruce Chatwin semnalează tradiţia din Patagonia Chiliană, despre un trib de războinici chinocefali. Este interesant că în Beirut trăieşte comunitatea kelbilor,  care divinizează câinii. Poate cândva kelbii divinizaseră zeietăţi chinocefale. De existenţa kelbilor aminteşte Ion Chiru Nanov în cartea “Pe căile Profeţilor”. Vom vedea că tabloul curiozităţilor etnografice cuprinde şi oamenii maimuţă! Mare parte din coasta dinspre Marea Caraibelor a statului Nicaragua este ocupată de regatul Mosquito, înfiintat în 1638 de nişte corsari englezi şi de sclavi negri fugiţi de pe plantaţii.  Regatul este astăzi o federaţie de state locuite de negri urmaşi ai foştilor sclavi, de indienii băstinaşi, de englezi creoli şi de zambo, cum este numit neamul corcit de negri şi indieni. Din 1894 regatul Mosquito este alipit republicii Nicaragua, dar totodată a rămas protectorat al Marii Britanii. Capitala regatului este oraşul Bluefield, are limba oficială engleza, iar moneda, lira sterlină. După modelul britanic Mosquito are rege, o aristocraţie formată din lorzi şi un parlament bicameral alcătuit din Camera Comunelor şi Camera Lorzilor. Într-o zonă din regatul Mosquito s-ar afla misteriosul Oraş Alb. Cetatea este înconjurată de junglă şi de munţi abrupţi. Toate clădirile ei sunt din piatră albă, iar bogăţia în metale şi pietre preţioase nu are seamăn, scria în jurnalul său la începutul sec. XVI, exploratorul spaniol Herman Cortez de Vale Oaxaca. Cortez auzise pe indieni povestind despre Oraşul Alb, dar el nu l-a găsit. În 1930 aviatorul american Charles Lindbergh, zburând peste jungla din Mosquito, a zărit Oraşul Alb. Lindbergh a fost primul pilot solitar care a traversat în zbor Atlanticul. Se întâmpla în 1927. A fost deasemenea inventator, ziarist şi scriitor. Un deceniu mai târziu aventurierul şi ziaristul american Theodore Morde ajunge în Oraşul Alb. Într-adevăr toate clădirile cetăţii erau albe, iar în centrul urbei se ridica semeţ Templul Zeului Maimuţă, unde se închinau băştinaşii. Locuitorii orasului erau părosi pe trup, păreau  oameni maimuţă, de aceea Morde a supranumit cetatea Oraşul Maimuţelor. Zeul maimuţă pe care-l venerau, era strămoşul lor. A fost o maimuţă uriaşă care a răpit câteva femeii de ale indienilor. Cu ele maimuţoiul a avut copii şi din acei copii se trag locuitorii Oraşului Alb. Morde a scris toate acestea în articole de presă, dar nu a destăinuit locaţia exactă a Oraşului Maimuţelor. Pregătea o expediţie într-acolo la care să participle oameni de ştiinţă. În mod ciudat, când preparativele pentru expediţie erau pe final, Morde moare subit. Era în 1954. Nici nu apucase sa publice jurnalul călătoriei în Oraşul Alb. Pe baza jurnalului rămas la nepoţii lui Morde, Douglas Prestin publica în 2017 cartea “Misteriosul Oraş al Zeului Maimuţă”. În 2006 Oraşul Alb a fost căutat de ziaristul american Christopher Stewart. În ciuda căutării zadarnice Stewart povesteşte aventura din Mosquito, în cartea “Spre Oraşul Pierdut”. Oraşul Alb descris în manieră fictivă, apare în romanul lui Igor Bergler, “Testamentul lui Abraham”. Marian Rotaru

Sorry, the comment form is closed at this time.